De la Paznicul ploii (2010), Adrian Alui Gheorghe a părăsit temporar discursul liric în favoarea romanului și a prozei scurte, cu rezultate la fel de notabile. N-am mai socotit volumele de atitudini ale intelectualului „în cetate”, pe cât de implicat, pe-atât de afectat (inclusiv biografic – apropiații săi știu!) de ce s-a-ntâmplat în colcăiala socio-politică de pe la noi, în ultimii ani. Între altele, asta dovedește încă o dată că un scriitor autentic nu e neapărat prizonierul unui gen, chiar dacă s-a impus până la un punct printr-unul. Din câte știu, poezia lui s-a mai întors în antologii și pagini de revistă, dar nu într-un volum nou. Iată-l acum, proaspăt, concretizat într-un consistent grupaj de texte, pus sub un titlu anticipatoriu: Comunitatea artistică. Într-o formulare rapidă, la cald, e un fel de așteptată întoarcere a poetului care a fost dintotdeauna. În sfârșit!
Am mai spus-o în cazul acestui optzecist perseverent, versatil și încă în vervă: a rămas un neoromantic indiferent la modele recente, un poet al retoricii filozofice și rezonante, un „cavaler al tristei figuri” consecvent sieși, gata să refacă prin rostirea ceremonios-simbolică pulsația seacă a cotidianului și lumea golită de sensurile ei ultime. Refuzând biograficul prea obositor și neutru din punct de vedere tropic, ocolind zgura epicului cumulativ și șablonard (n-aș zice, totuși, că lipsește epicul de tot, doar că e în doza numai bună pentru construcția de parabole și calambururi), Adrian Alui Gheorghe practică și în noul volum o poezie a mizelor majore, o poezie a vieții și a morții, a cărnii și a duhului, a cuvântului și a puterii lui întemeietoare. Deși variate ca tematică și tonalitate (erosul, evadările onirice, viața poeților, Dumnezeu, relativitatea lucrurilor, tragicul faptului divers, obsesiile în vogă, comedia cotidianului, intertextele și înscenările de toate felurile), cele șase secțiuni ale plachetei se concentrează pe două nuclee imaginare importante: iminența morții și omniprezența (zadarnică a) poeziei. Poetul e un condamnat la moarte, într-o „comunitate artistică” care-l marginalizează și-l transformă într-un plicticos colportor de cuvinte obscure, într-un creator de „izmeneală filozofardă”. Poezia își scrie „cu sânge propriul act de deces”, într-o literatură „care e un fel de mamă/care-și sufocă pruncii la naștere,/cu perna,/pentru că nu are cu ce să îi crească”. Chiar textul de deschidere concentrează această estetică binară a artei inutile și a „trecerii” uneori angoasante, alteori firești: „Azi plouă./Mâine trece moartea să își ridice corespondența./Poimâine e miercuri.//Apoi lucrurile intră într-o normalitate/Aproape dureroasă” (Blues). Toate celelalte teme ale volumului sunt legate, într-un fel sau altul, de acestea două, toate emerg și se-ntorc asimptotic la banalitatea inevitabilă a morții și la credința zadarnică în frumusețea care va salva lumea. Reflecțiile despre timp, impulsurile nostalgice, tărâmul magic de „dincolo”, viața ca un film mut și ca o călătorie spre capăt, lucrurile golite de nume, realitățile paralele, proximitatea prietenilor morți și a divinității sunt tot atâtea redenumiri, tot atâtea referințe oblice la moarte și la abolirea poetică a evidențelor, pe cât de necesară, pe-atât de uitată în prezent. „Aș vrea să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume/dar n-am mai găsit rostul/dar n-am mai găsit lumea” (Rostul), spune poetul, iar formulistica fantastă a rostirii creează, adesea, o realitate mai „logică” decât cea vizibilă, unde lucrurile au o arhitectură epuizată, iar îndoiala e o capcană cu deschideri ontologice generoase: „Un adevăr nu este o furculiță/dar o furculiță este un adevăr.//mărul poate fi o colivie/dar colivia nu poate fi măr./[…] Și dacă tot există o realitate paralelă/presimțită/mă întreb/de ce nu ne declarăm domiciliul stabil/și acolo” (Chinezărie). Reflexele liturgice, autobiografice sau sapiențiale din texte (Sfântul seamănă cu o superbă poveste de Pateric, de pildă, așa cum poemele despre Aurel Dumitrașcu și Radu Săplăcan sunt, de fapt, texte despre nemurirea poeților), laolaltă cu retorica refrenelor și a paralelismelor sintactice contribuie la fundalul unui lirism al derealizării, escatologic în sonoritate, gnomic și prețios pe alocuri, dar sublim prin intensitatea poetică a emoțiilor.
Când grav, când ironic, când esențializat, când discursiv, Comunitatea artistică e, poate, cel mai tanatic dintre volumele de poezie ale lui Adrian Alui Gheorghe. Tendința spre meta- și autoreferențial (deloc întâmplător, sunt multe și convingătoare artele poetice) nu face decât să prelungească o stare unică, reverberată în nenumărate definiții: „am scris mai multe versuri/care în esență spun cam același lucru:/din viața asta/scapi doar cu fuga” (Fragmentarium). Altfel spus, frumusețea e un nume divin care sună demult în gol, iar poezia, din nefericire, e tot mai singură și mai sceptică, în vocația ei ultimativă.