Un conciliu ecumenic puțin cunoscut

În 1438-1439, a avut loc la Ferrara și ulterior la Florența un Conciliu inițiat de Papa Eugeniu al IV-lea. Au participat la el mari personalități teologice și ecleziastice ale momentului (mitropolitul Isidor din Kiev, Marcu al Efesului, Bessarion din Niceea, Gemistos Plethon, Giogios Scholarios, cardinalii Nicolò Albergati, Juan de Torquemada ș.a.), ca și împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul al Bizanțului, deschis către compromisuri teologice pentru că era deja, de multă vreme la acel moment, slăbit și încolțit de Imperiul Otoman. Absența actelor oficiale (de transcriere a dezbaterilor) rămâne o problemă a acestui conciliu, deși se cunosc destul de bine participanții și evoluția ulterioară a acestora față de soluția finală, ca și, de asemenea, temele dezbătute și controversele importante dintre participanți. Există o serie de Acte grecești și, respectiv, Acte latine redactate cam în aceeași perioadă de părți cu notari florentini și greci, ca și memorii ulterioare, oricât de subiective, ale unor participanți, importante și ele pentru refacerea atmosferei psihologice a întâlnirilor. *** Vasile Alexandru Barbolovici este vicar episcopal pentru românii greco-catolici din Italia de Nord, slujește în prezent ca preot în regiunea Triveneto și a finalizat în 2017 un doctorat la Universitatea Pontificală Antonianum din Roma. Publicat un an mai târziu în italiană și după încă un an tradus în română, doctoratul recent al părintelui Barbolovici studiază rolul Conciliului de la Ferrara-Florența în credința și practicile bisericilor unite care au apărut ca urmare a unui eveniment petrecut în anii 1438-1439, dar prea puțin cunoscut (și mai ales recunoscut) ulterior. Particularitatea acestui conciliu ține de dezideratul unirii Bisericilor, cu recunoașterea papei drept cap al Bisericii unite, dar și cu păstrarea tradițiilor fiecărei confesiuni (obiectiv esențial pentru partida greacă). În esență, în patru aspecte ale dogmei s-au ciocnit cu predilecție diferențele religioase dintre cele două Biserici: dogma filioque, primatul papei (de mare interes pentru Eugeniu al IV-lea), existența purgatoriului și, cu mai puțină fervoare, problema materiei și a substanței euharistiei. Deși evenimentele post-Conciliu chiar au condus la apariția unor catolici orientali, diferendele dintre Biserici au rămas foarte mari și sunt încă, istoric vorbind, nerezolvate. Chiar dacă recunoașterea formală a fost că fiecare Biserică își va păstra slujbele proprii, consimțind doar la refacerea Bisericii, „una și nedespărțită”, cu papa drept conducător, așa cum a dorit-o Iisus Hristos, niciuna dintre părți nu a pus în aplicare decizia conciliară. Latinii au dorit ca evenimentul să producă o reductio Grecorum, adică au înțeles unirea ca modalitate de a-i aduce pe ortodocși la practicile Bisericii Catolice, în vreme ce în lumea bizantină au continuat ulterior polemicile antilatine, provocate și de trauma neîncrederii bizantinilor în promisiunile sau spiritul latin în genere. Adaosul filioque la Crez de către latini (cu nepunerea de acord a participanților dacă Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl, cât și de la Fiul, sau numai de la Tatăl, cum cred ortodocșii), cel mai important aspect ca substanță dogmatică, a rămas neînsușit în bisericile orientale, dar și cele latine, pe de altă parte, au refuzat uneori (vezi cazul unor episcopi din Rodos, contemporani cu Conciliul) să ofere împărtășania unor supuși greci atunci când Biserica era deja teoretic unită.

Autorul consideră că eșecul răspândirii și implementării concluziilor de la Florența provine din culpa ambelor părți, ca și din faptul că secretomania și aerul prea înalt al dezbaterilor clericale, atunci când nu sunt urmate de o pregătire a clerului minor și a maselor, produc un fenomen restrâns, bun doar pentru teologi. De exemplu, se cunoaște că, la întoarcerea împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul și a delegației sale la Constantinopol, deși liturghiile din Catedrala Sfânta Sofia au urmat practici uniate (și aici însă, abia după vreo trei ani), ideile obstinat antilatine ale călugărilor ortodocși nu au putut fi înfrânte, și nici obișnuința populației conservatoare. Totuși, Vasile Alexandru Barbolovici constată că ceea ce s-a decis la Florența în 1439 nu a fost invalidat ulterior de niciun contraconciliu; prin urmare, deși nu a funcționat prea bine în fapt, este încă legal de drept, așa cum au recunoscut chiar unii teologi ruși. Tocmai de aceea, în opinia sa, ca și a altor teologi citați, Conciliul de la Ferrara-Florența trebuie privit drept cel de-al optulea conciliu ecumenic după cele șapte desfășurate anterior Marii Schisme, între 325 și 787. Această importanță deosebită pe care o acordă obiectului tezei sale, fenomen deopotrivă teologic și politico-ecleziastic, îl îndeamnă „să revizităm optica asupra Conciliului de la Florența, în ceea ce a fost el cu adevărat, în conținutul său și în modelul de unire pe care ni-l propune” (p. 267). *** Ideea autorului, el însuși preot greco-catolic, exponent al unei biserici prigonite la instalarea comunismului în Rusia și în Europa de Est, este că ideile Conciliului de la Ferrara-Florența nu trebuie considerate un eșec atâta timp cât există în Europa Centrală și de Est biserici unite, care au materializat în istorie tendința constantă de refacere a unității bisericii lui Hristos existentă și anterior momentului 1439. La Florența s-au pus de fapt bazele unei noi ecleziologii ce avea să constituie baza și rațiunea unirilor care s-au petrecut în mod efectiv abia ulterior, datorită ei, în sânul mai multor comunități ortodoxe. Unirea de la Brest (1596), primul ecou al recunoașterii Romei, le aparține ucrainenilor aflați pe atunci sub dominație polonă, în 1646 are loc unirea de la Ujgorod a rutenilor cu Roma, urmată în 1700 de aceea a unei minorități românești din Transilvania. Niciuna dintre aceste uniri, ca și alte fenomene similare (bibliografia despre chiese catoliche orientali e impresionantă, incluzând și Orientul arab) nu a reprezentat, insistă autorul, o impunere abuzivă asupra conștiinței acestora, și nici o formă de prozelitism roman. Substanța asumată și trăită a acestor uniri se probează, în opinia sa, în chiar modul cum credincioșii lor au rezistat în anii abuzurilor comuniste și ai confiscărilor de patrimoniu, ca și în insistența lor de a-și continua riturile și după ce, odată căzut comunismul, s-a îngânat prea adesea refrenul „despărțirii (lor) prin silnicie și viclene promisiuni“ de „biserica străbună” (p. 261). Am citat o mostră de formulări emfatice, înscrise pe plăci comemorative încă existente, pe care greco-catolicii nu le recunosc. Însă, decât a scormoni în sufletele lor căutând urme de consimțământ viciat la unirea cu Roma, este, dimpotrivă, mult mai ușor de arătat modul cum, după 1946, Patriarhia Moscovei s-a implicat activ, cu girul guvernului sovietic, în lichidarea bisericilor greco-catolice din Ucraina și Belarus. Pentru ca Moscova să devină o „a treia Romă”, un „Vatican moscovit“ avea să se nască sub conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse, idee susținută inclusiv de Stalin (p. 259).

Autorul nu condamnă însă în bloc nici Biserica Ortodoxă, nici pe credincioșii care au avut uneori puterea de a se dezice de actele injuste ale propriei Biserici. Nu afirmă nici măcar că politicile sovietice au avut aceeași virulență peste tot, întrucât nu ar fi adevărat. Bisericile greco-catolice au supraviețuit în cea mai mare parte și, nu mai puțin întristător, ele și-au primit tainul de suferință și neacceptare și dinspre partea latină, unde continuă până în prezent să fie ignorate, considerate cel mult „rituri orientale” atunci când nu sunt explicit numite schismatice. În general, afirmă el, sunt tratate cu un dezinteres suveran, care ignoră de fapt o ramură de spiritualitate ce depășește, submerge și subzistă, cu mileniile ei de complexitate filosofică orientală, literei catehetice mult mai simple a tomismului și a aristotelismului catolic. De altfel, prima și cea mai puternică lovitură latină primită în acest sens a fost chiar influentul Conciliu de la Trento, care a reorganizat cu mână de fier Biserica Catolică și a impus practici de uniformizare. Dacă în lumea răsăriteană au „lucrat” foarte bine turcii, în cea latină au avut un cuvânt decisiv concluziile și ecourile posttridentine (inclusiv artistice), foarte eficiente de această dată și mult mai cunoscute comparativ cu puțin mediatizatul Conciliu de la Ferrara Florența. După 1453, Imperiul Otoman a urmărit și el în mod consecvent îndepărtarea celor două Biserici una de cealaltă, a susținut în Constantinopolul cucerit numai patriarhi antiunioniști, a stimulat virulența antilatină a călugărilor fanatici și a secretizat deciziile de la Florența pentru urechile maselor. Lucrurile au curs astfel în cunoscuta lor matcă, fără șanse reale de schimbare. În ansamblu, cartea are un discurs ecumenic echilibrat, deși ferm. Zona de interes propriu-zis istoric e mai bine satisfăcută pe partea de studiu al bisericii unite românești și a celor est-europene decât în chiar miezul originar al cercetării, cel care dă și titlul cărții; pentru mulți pasionați, conciliul florentin rămâne încă plin de necunoscute. Lucrarea trebuie asumată și cu dimensiunea ei doctrinară și ecleziologică ușor subiectivă, pe care autorul o declară cu onestitate dintru început.