Una dintre cele mai intense teme ale istoriografiei este aceea a nazismului asociat cu tragedia holocaustului. Asta ține de tentativa de-a ne lămuri cum de-a fost posibilă modernitatea cea rea, aflată sub semnul Diavolului, având chipul totalitarismelor de stânga/ dreapta și inventariind zeci de milioane de victime. Michael Dobbs nu se înscrie însă în mainstream, nu focalizează pe elementele tari ale războiului, cum ar fi lagărele de exterminare din Polonia sau masacrele prin împușcare (holocaustul prin gloanțe – Shoah par balles, potrivit părintelui Patrick Desbois). Indezirabilii mizează, spectaculos și util, pe un efect de perspectivă. Este vizat mai degrabă ceva ce intră într-o sferă a marginaliilor, a periferiilor. De data aceasta, suferințele și vinovățiile, mai ales vinovățiile, nu mai au stridența cu care suntem obișnuiți și nici un indice de cruzime extrem. Cei luați în vizor sunt evreii germani, de prin 1938 până în vara anului 1942, iar efectul de perspectivă trimite nu spre un Est barbar, al ororilor în serie, ci spre un Vest mai uman, pentru care spectrul morții nu pare o fatalitate; o anume marjă de negociere, un oarecare apel al vieții cu sorți de izbândă își joacă frenetic speranța. Ceea ce o putea alimenta se afla peste ocean, având forma unui document plin cu ștampile și cu o (aproape) miraculoasă viză.
Michael Dobbs se situează premeditat în orizontul raporturilor dintre evreii germani deportați din Baden în lagăre administrate de regimul de la Vichy, pe de o parte, și Statele Unite ale Americii, pe de alta. Este perioada de până la adoptarea „soluției finale”, interval în care Germania nazistă încuraja plecarea în masă a evreilor, iar statele democrate ezitau să-i primească. Rod al unei uriașe munci de documentare, cartea dezvăluie, secvență cu secvență istoria unor familii de evrei dintr-un sat german, Kippenheim, aflat la poalele Munților Pădurea Neagră, în proximitatea graniței cu Franța, cu o populație de sub 1800 de locuitori și o comunitate iudaică de 144 de persoane, în anul 1933. Textul nu respectă cu rigurozitate canoanele unui tratat de istorie, ci, dimpotrivă, apelează la un tip de narațiune aflată la incidența dintre literatură și jurnalism. Pagină după pagină, realitățile satului sunt înfățișate prozastic, momentul debutului fiind 10 noiembrie 1938, mai precis violențele întreprinse asupra micii comunități iudaice imediat de după Noaptea de cristal. Ulterior, politicile naziste sunt tot mai vădit antisemite, așa încât cei mai mulți evrei din sat reușesc să emigreze, ba chiar sunt somați să o facă, alternativa fiind internarea în lagărul de la Dachau sau supunerea la persecuții tot mai agresive (pierderea proprietăților, ruinarea micilor afaceri, ostilitatea tot mai fățișă a membrilor germani din comunitate). În octombrie 1940, cei 31 de bărbați, femei și copii rămași, totuși, sunt deportați în Franța, zona liberă, în lagărul Gurs, autoritățile locale mândrindu-se cu declararea satului Kippenheim ca judenrein. Versantul narativ al cărții are toate virtuțile unei proze, cu personaje atent conturate, cu detalii de atmosferă, dialoguri, scopul fiind acela de a colora afectiv o existență colectivă contaminată abundent de frică, ură, disperare, umilință extremă și-o neputință cataleptică. E vorba de oameni obișnuiți, banali, cu vieți anodine, recognoscibile, pur și simplu, mai în orice mică sau mare așezare din Germania interbelică, în cvasitotalitate asimilați, după emanciparea evreilor de după 1870.
Celălalt versant propus de efectul perspectivei iese în bună măsură din zona epicului, pentru a miza aproape exclusiv pe documente de arhivă, memorii și analize specifice unui istoric de meserie. Astfel, o bună parte din carte constituie contraplanul: cadrul legal și practica politicilor de emigrare. Washington este locul în care s-au luat marile decizii, Congresul SUA și administrația Roosevelt fiind epicentrul, alternativa la marșul spre abis al Leviathanului. În oglindă, Kippenheim este un detaliu, un element din puzzle, cu oameni concreți și insignifianți, oferind contrastul dintre forță și neputință.
Rolul birocraților în istoria omenirii este dovedită cu asupra de măsură. Foarte adesea au fost complicii banali, ba chiar firești sau anonimi ai maleficului. Hannah Arendt a vorbit despre banalitatea răului, printr-o sugestie legată de procesul lui Adolf Eichmann, prototipul birocratului care a făcut „performant“ holocaustul, cel care a pretins, din boxa acuzaților, că o viață întreagă a urmat neabătut principiile moralei kantiene, în primul rând pe cel al datoriei. A recunoscut, totuși, un derapaj: în timpul unui interogatoriu ar fi dat două palme unui evreu, gest pe care, desigur, îl regreta! Ca individ, a fost funcționarul-model al statului criminal.
Instituțiile birocratice americane cu rol în acordarea vizelor, de la FBI la Departamentul de Stat, s-au făcut vinovate de ignorare în formă continuată a tragediei evreilor germani hăituiți de naziști, cel puțin în opinia lui Wladimir Schah, șeful biroului HICEM din Marsilia (agenție evreiască implicată în facilitarea migrației), determinându-l să vorbească despre „ipocrizia politicii americane în privința refugiaților”. Americanii îi acuzau pe naziști de exterminarea evreilor, dar în același timp refuzau vizele pentru mii de deportați din sudul Franței, în numele fricii față de Coloana a cincea și a izolaționismului. Ca un sarcasm al istoriei, mult timp după ce trenurile îi duseseră la Auschwitz, în august 1942, pe evreii germani deportați în zona administrată de regimul de la Vichy, Serviciul de Emigrări de la Washington aproba, în decembrie 1944, cererile de viză pentru Max și Fanny Valfer, din Kippenheim, adică la mai bine de doi ani după ce fuseseră gazați și apoi arși în crematoriu, făcându-l pe Michael Dobbs să noteze: „Roțile birocrației americane continuau să se învârtă, rupte de evenimentele tragice care le puseseră în mișcare” (p. 307). Foarte mulți au pierit din cauza unor mecanisme consulare greoaie, puse în practică în mod premeditat de la vârful establishment-ului american, în bună măsură pentru a nu inflama sentimentele iudeofobe ale Unchiului Sam. Teama politicienilor de la Washington față de Coloana a cincea, ca nu cumva printre refugiați să se infiltreze naziști (spioni ai lui Hitler) sau comuniști, a constituit o adevărată psihoză, o obsesie în anii 1940 și ’41, provocând o reducere drastică a vizelor acordate (începând cu iulie 1941). Pe de altă parte, sistemul cotelor de imigrare a permis altor zeci de mii de evrei germani să se salveze, amorsând astfel o discuție în contradictoriu cu privire la rolul Statelor Unite în chestiunea emigranților, începută în anii ’90 ai veacului trecut și continuată până în prezent, cu destul patetism și nervi.
Efectul de perspectivă introdus de Michael Dobbs pune pe un alt plan, mult mai complex, chestiunea vinovăției și a nuanțelor sau penumbrelor Răului. Acesta nu mai este perceput asemenea unui ghem compact, ci pare o nebuloasă, mai degrabă asumând zone cu densități diferite. Este un aspect delicat pe care îl abordează în ultimul timp tot mai mulți istorici, unul dintre ei fiind Timothy Snyder, cel care, în Pământul negru. Holocaustul ca istorie și avertisment, pune pe tapet responsabilitatea nu doar a colaboraționiștilor, ci și fenomenul „ferestrelor închise” (oportunismul localnicilor, al celor ce au preferat să oblonească geamurile pe sub care evreii erau târâți spre gropile comune, dacă nu chiar să dea o mână de ajutor). De altfel, vina francezilor, decenii la rând mascată de mitul rezistenței, este un alt aspect mult discutat. Titlul cărții de față i-a fost sugerat autorului chiar de către francezi. Ei i-au numit pe deportații evrei Les indésirables, revoltați fiind că naziștii le plasaseră în palme un cartof fierbinte (de altfel, docherii din Marsilia nu pregetau să-i insulte pe fericiții evrei ce primiseră o viză și se îmbarcau pe un vas care urma să-i ducă în Statele Unite – via Martinica –, asta ca un ultim semn de „empatie“ și „solidaritate“ umană).
Barbarie și birocratism, iată două fațete ale crimei colective. Prima ipostază este întruchipată exemplar de Einsatzgruppen (cele patru unități speciale comandate de SS, pentru a masacra evreii în operațiuni de curățire a teritoriilor cucerite în Est), iar a doua, birocratismul întruchipat de epopeicul și frustrantul drum străbătut de evreul german hăituit, iar apoi deportat, în speranța obținerii vizei, în condițiile în care era etichetat oficial de americani, după 11 decembrie 1941, ca „dușman străin“. Acest periplu agonic, presărat cu îngeri și cu demoni, cu funcționari onești și cu lepre, cu personalități luminoase (Eleonor Roosevelt sau Raymond Geist) și cu altele obtuze dacă nu de-a dreptul malefice (Pierre Laval sau Robert Reynolds) dau valoare unei cărți scrise pe muchia perversă a diferenței dintre speranță și coșmar. Fața soft a Răului nu este atât de brutală precum cea hard, dar cu mult mai depresivă.