Nicolae Oprea – 70. Ulise în arhipelagul „Optzeci”

Profesorul universitar Nicolae Oprea se află biologic, născut în 1950, pe trei iulie, deci aflat azi la puțin timp de o frumoasă aniversare, și ca an al debutului editorial (1993) la extremitățile optzecismului, în formula sa de definiție. Preocupările care au jalonat cariera criticului piteștean sînt diverse, mergînd de la Macedonski la V. Voiculescu și de la I. D. Sîrbu la Școala de la Târgoviște, dar Nicolae Oprea este mai ales un apropiat și un fidel al generației optzeci, căreia i-a consacrat numeroase cronici. Chiar dacă volumul Printre optzeciști. După Școala de la Târgoviște, Ed. Bibliotheca mai cuprinde o secțiune finală de aproape o sută de pagini, consacrată Școlii de la Târgoviște, alte aproape trei sute de pagini adună tocmai acele cronici dedicate scriitorilor optzeciști, grupați pe genuri literare. „Printre optzeciști” se mai „rătăcesc” și „alții”, cum ne anunță un subtitlu, dar ponderea aparține primilor. Ca formație, Nicolae Oprea este un echinoxist, a fost redactor la revista clujeană vreme de cîțiva ani, privirea lui spre optzecism vine de la marginea sferei micelare a generației. Cu excepția unui articol dedicat Cenaclului de Luni în întregul său, cu ocazia volumului aniversar îngrijit de Călin Vlasie și Ion Bogdan Lefter, atenția criticului nu se îndreaptă către mari „lunediști” care au jalonat drumul spre postmodernism al generației: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Ion Stratan etc., nici măcar către reputații „externi”: Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Ion Mureșan, Marta Petreu. Poate și pentru a intra în teritorii mai puțin frecventate, despre care nu s-a spus chiar totul, Nicolae Oprea se referă la poeți ca Aurel Pantea, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, George Vulturescu, Mircea Bârsilă și chiar la poeți mai degrabă ocultați de critică: Aurel Udeanu, Daniel Dăian, Florina Isache.

Dintre prozatori, de asemenea, criticul nu aleargă la „desantiștii” anului 1983 care, în frunte cu Mircea Nedelciu, au fost parașutați de Cenaclul Junimea, rămînînd repere ale genului, în deceniul nouă și cele următoare. Ci se bucură să-i descopere pe Alexandru Vlad, Dumitru Augustin Doman, Ovidiu Dunăreanu, Florin Logreșteanu sau Ioan Vișan. La fel stau lucrurile în privința criticilor și memorialiștilor.

Dacă există o intenție polemică în alegerea subiectelor, ea este doar implicită. Nicolae Oprea nu se duelează cu alte puncte de vedere, ci se referă cu sobrietate și precizie la poezia sau proza pe care le analizează. Nici judecata de valoare nu este imediată, criticul reliefează cu precădere calitățile operelor discutate și plasarea lor în contextul literar actual. El trece destul de generos peste eventualele defecte ale scrierilor deși acestea există, fără îndoială. Aceleași trăsături se observă și în radiografia atentă a unor opere ce aparțin Școlii de la Târgoviște.

Discursul critic al lui Nicolae Oprea este atent și echilibrat, nuanțat și nepătimaș.

Ascensiunea generației 80, în canonul literar ca și în pozițiile administrației culturale și instalarea ei în conștiința publicului de la noi – atît cît mai există el – este un fapt ce nu poate fi negat. La fel, este evidentă stabilirea unei bi-polarități: generația 60 – generația 90 care formează o moleculă numită „literatura română postbelică”. Alte promoții posibile, teoretizate de unii, aderă la unul dintre cele două nuclee puternice și împărtășesc, cu diferite nuanțe, liniile esențiale ale programelor estetice ale acestora. Nicolae Oprea vorbește de „așa-zisul” nouăzecism și îl plasează, cu port-drapelul său cu tot, Cristian Popescu, în descendența optzecismului, referindu-se la eseul Gabrielei Gheorghișor, Cristian Popescu. Arlechinada tragică. Totuși, criticul se referă explicit la „nouăzecism” și chiar corectează opinia după care el s-ar limita la nucleul dur al Cenaclului Universitas și al adaosului său brașovean, considerîn- du-l un fenomen mai extins: contraexemplul dat este Iustin Panța.

Volumul lui Nicolae Oprea pune ambele sale secțiuni, cea despre optzecismul literar și cea despre Școala de la Târgoviște, cea lipsită de poeți, într-o paradigmă comună, a literaturii făcute dinspre literatură. Glosele extinse la Matei Iliescu de Radu Petrescu, dar mai ales parodia pseudo-literaturii la Mircea Horia Simionescu, trasează arcul dintre două tipuri de experiențe livrești, de asumare a vieții ca joc secund al literaturii: tot ce se trăiește azi s-a scris deja ieri! Iar acest arc nu este altceva decît bolta triumfală a post-modernismului românesc.

Criticul se simte bine „printre optzeciști”, pentru că le împărtășește convingerile. Putem presupune, cu toată reținerea și grija sa pentru obiectivitate, că admiră optzecismul, dar și pe precursorii lui tîrgovișteni.