Ca un corolar al activității publicistice din 2019, declarat de Patriarhia Română Anul omagial al satului românesc, scriitoarea Daniela Șontică, membră a filialei brașovene a Uniunii Scriitorilor din România, a ales să cuprindă fragmente despre realitățile rurale între copertele unei lucrări intitulate sugestiv: Chipuri din satul românesc. „Chipurile” sunt ipostaze surprinse prin intermediul diferitelor arte, ilustrând un sat românesc în derulare, uneori amintind de „România patriarhală, sătească, anistorică”, de care se săturase tânărul Noica, alteori de „neoruralitatea” de după exodul din anii comunismului. Chiar dacă îmbrăcată în haina de sărbătoare a culturii, ruralitatea din paginile cărții poetei și jurnalistei Daniela Șontică poartă ascunsă umbra marii crize. Pe fondul „neoruralizării” satul rămâne, reașezat în raport cu alte norme, cu alte valori, dar „țăranul român” ca figură arhetipală se stinge. Regretatul Vintilă Mihăilescu rezumase această „retragere” printr-o vie și tulburătoare formulă: „În ultima vreme am strigat pe toate gardurile despre „moartea țăranului”. Formulă retorică exasperată și exasperantă, menită să atragă atenția asupra unei evidențe sociale: țăranii, cu economia lor domestică și relațiile lor sociale de tip comunitar, cu rânduiala și stilul lor de viață, sunt pe cale de dispariție –, iar după 1 ianuarie 2007 au devenit aproape „ilegali”! (…) Mai important, această „moarte a țăranului” nu vizează doar moartea socială vizibilă, ci și o moarte simbolică necesară: aceea a Țăranului Român ca figură mitică prezentă. Dacă vrem să nu mai fim eternii țărani ai istoriei, atunci trebuie să desăvârșim această istorie țărănească pentru a deveni ceea ce suntem: moștenitorii Țăranului Român”1.
Ce ar fi de făcut la prohod, atunci? Cum ai putea să-ți plângi morții, cultural vorbind, fără să iei drept reper faptele lor pentru așezarea în noul context, pentru readaptare? Prin Chipuri din satul românesc Daniela Șontică aduce în prim-plan un sat în dinamică. Parcurgând un amplu dosar al întemeierilor și raportărilor oneste, autoarea lasă să se întrevadă, luminate de ilustrațiile lui Iosif Berman, cunoscutul fotograf din proiectul monografist gustian, ipostaze ale satului românesc în parcursul istoric (nu în anistoria de care se temea Noica), sau, mai bine zis, spre a folosi termenii prefațatorului Christian Crăciun, „medalioane” sau „icoane” ale acestuia. În Anul omagial al satului românesc, Daniela Șontică propune așadar o imagine în mișcare, prezentată printr-o serie de elemente disparate într-o înlănțuire digitală, ca dintr-un album de familie al unei mari comunități. În această prezentare a albumului, ilustrațiile însoțesc mărturiile celor ce au întâlnit satul la diferite vârste și în diferite forme de manifestare a puterii acestuia. Predomină, firesc, mărturisirea scriitorilor.
Despre scriitori vorbind, e firesc să amintim că lucrarea începe cu mărturisirea lui Mihai Eminescu, deplângând precaritatea educației în mediul rural și primitivismul traiului. Apoi ea continuă cu Ion Creangă și epopeea țăranului român din întreaga lui operă, cu George Coșbuc și eforturile de cultivare a publicului rural prin poeziile încărcate de muzicalitate, cu Ioan Slavici, monograf al satului ardelean („opera lui Slavici este în totalitate o monografie a satului transilvănean pe care îl cercetează cu privirea scriitorului, dar și cu cea a unui adevărat etnograf”, p. 39), cu Octavian Goga, cel a cărui literatură este expresia luptei pentru promovarea românității, cu Al. Vlahuță, care își exprimă prin operă grija pentru țăranul român, cu Ion Pillat și poeziile lui despre Miorcanii din rai, cu Ion Agârbiceanu, aderent la ideile sămănătoriste, empatizând cu personajele reale, cu Gala Galaction, în ipostaza de mărturisitor din satul copilăriei sale, cu Liviu Rebreanu și sărutul pământului care i-a inspirat povestea din Ion, cu Mihail Sadoveanu și al său Domn Trandafir, chipul cel mai luminos de dascăl din literatura română. Nu lipsesc din evocare Regina Maria, în ipostaza de autoare a cărții My Country/ Mon Pays, sau Regina Elisabeta, Carmen Sylva, care a studiat și transpus „firea, limba și traiul simplu al țăranului român” (p. 78). Chiar dacă majoritatea acestor portrete sunt realizate prin intermediul privirilor aruncate asupra satului în anii regalității, nici perspectiva postbelică nu lipsește. Sunt prezenți: Marin Preda cu al său „țăran absolut”, Moromete, și, mai ales, cu acele coduri prin intermediul cărora se poate pătrunde în psihologia rurală, Ștefan Bănulescu, părintele realismului magic din Bărăgan, Nicolae Steinhardt în ipostaza relatării despre țăranii cunoscători ai obârșiilor și permanențelor, Ioan Alexandru, autorul marelui ciclu imnografic dedicat provinciilor românești, Marin Sorescu și al său cimitir sătesc din Bulzești, vorbind despre lumea înmormântată, dar încă în comunicare de sine, Ștefan Mitroi, trăitorul în duminica rurală fără de sfârșit sau Dumitru Manolache din Nunțile înecate ale Gurbăneștiului etern. Ultimii șaptezeci de ani, așa cum rezultă din simpla evocare a Danielei Șontică, sunt mai săraci din acest punct de vedere, mai îndepărtați parcă de rădăcini, mai palizi. Sunt anii marii strămutări. Revenind la chipurile ruralității, arta plastică îi propune pe mărturisitorii Nicolae Grigorescu, pictorul optimismului rural, Octav Băncilă, zugravul realist al zbaterii, Camil Ressu, cel care a surprins relațiile sociale din lumea satului, Corneliu Baba și portretele sale colțuroase de țărani, Ion Măric și pictura naivă a satului moldovenesc sau Margareta Sterian, autoarea portretelor și peisajelor de la Drăguș, din descinderea gustiană. La aceste „icoane” se adaugă chipurile de țărani autentici, calificați prin fapta lor: Horea, meșterul lemnar care a tins la ideile europene de emancipare a lumii rurale, Picu Pătruț, țăranul artist, devenit ulterior monah, ale cărui manuscrise de la Săliștea au ajuns mult prea târziu cunoscute, Badea Cârțan, care și-a sacrificat averea pentru cunoașterea rădăcinilor, țăranii din Poplaca în lupta lor pentru îmbogățire și emancipare sau minunații țărani cu biblioteci din aceeași Săliște a Sibiului. „Icoanele” de oameni păstrători ai filonului rural, într-un univers coerent, redat digital cu o frecvență mai mare în primii ani de la închegarea statului, sunt însele mărturia unui profund sentiment de recunoștință și apartenență la universul purtător de valori al satului românesc. Să salutăm această muncă a scriitoarei și jurnalistei Daniela Șontică. Cred că proiectul său este unul dintre cele mai închegate și coerente din Anul omagial al satului românesc proaspăt încheiat.
1 Vintilă Mihăilescu, Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 128.