Dacă ar fi să ne ghidăm după unul dintre evenimentele-cheie, și anume arestarea inginerului Dan, deducem că începutul poveștii din Intrusul se plasează undeva în jurul anilor 1955-1956, iar finalul, după 1961-1962, poate chiar mai târziu. Căci ultimul val de arestări, care a lovit și intelectualii cu adeziuni de stânga (ca inginerul Dan), s-a desfășurat între 1958 și 1959, în timp ce primele eliberări din detenție încep prin 1961 și se încheie cu marea amnistie dejistă din 1964.
Este, așadar, un roman a cărui acțiune se petrece în perioada cea mai neagră a regimului comunist: partidul decide arbitrar să se construiască orașe (răzând de pe suprafața pământului satele), Securitatea arestează oameni nevinovați, „cadrele” promovează inși dubioși doar pe baza fidelității partinice și blochează cariere pe bază de delațiuni ș.a.m.d. E surprinzător că un roman în care regimul comite atâtea fărădelegi a putut fi tipărit, dar să nu uităm că anul apariției este 1968: an al maximei liberalizări a regimului.
O absență, în intrigă, sunt tocmai comuniștii. Ei există, firește, în roman, căci au existat și în realitate, iar Marin Preda, ca scriitor realist, nu i-ar fi putut escamota fără a altera verosimilitatea discursului. Însă noul oraș nu se construiește, în Intrusul, sub conducerea comuniștilor. Nu se citează lozinci, personajelor nu le sunt puse în gură replici care să evoce formulele propagandistice ale partidului, nu apar comuniști „luminați”, care să repare „abuzurile” și nedreptățile perioadei stali niste. Marin Preda evită să cadă în capcana pe care le-o întindea scriitorilor ideolo gia ceaușistă, care le permi tea să denunțe deceniul stali nist, cu condiția prezentării „luminoase” a epocii de după 1965. Lui Călin Surupăceanu nu-i face nimeni dreptate, pe nici un plan. Nu apare de nicăieri un comunist „lumi nat”, care să îi ofere un alt orizont de viață. Planul politic al romanului, atât cât este, e sumbru, încețoșat.
Planul so cial, la rân dul lui, e haotic și defel „însufle țitor”. La mijlocul dece niului al șaselea, o parte din so cie tatea româ nească trăia în continuare în afara co mandamentelor comu nis te: bunăoară, mahalaua bu cu reșteană din care provine Surupăceanu. Preda insistă, pe bună dreptate, asupra ei, și nu doar din imperativul literar de a o înfățișa altfel decât o făcuse Eugen Barbu în Groapa (1957). În primii săi ani de București, Preda stătuse, ca toți „intrușii”, pe la diferite gazde din mahala, unde putuse să constate că marginile Bucureștilor, oricât de pitorești, nu au înfățișarea șarjată, bizar estetizată de Eugen Barbu. Însă, dincolo de acest imperativ al restaurării imaginii realiste, mahalaua este un spațiu pe care, în Intrusul, scriitorul îl vizitează pe îndelete și fără aprehensiunile țăranului bine așezat în morala tradițională. De ce, nu e greu de ghicit: pentru libertatea socială pe care mahalaua și-a conser- vat-o întotdeauna. Spațiu de trecere, ea are o identitate care scapă celor din afară și, de altfel, îl și izolează destul de repede pe cel care nu-i aparține. Mahalaua lui Preda este un spațiu al libertății sociale, în care lozincile și directivele de partid pătrund doar ca un zgomot de fond, difuz, trecut prin filtrele libertății interioare a unor oameni care, neavând mare lucru de pierdut, nu se grăbesc să se alinieze.
Dar nu numai mahalaua își trăiește, sub lacătele totalitarismului comunist, libertatea. Salonul doamnei Sorana este, în Intrusul, un alt spațiu al libertății. O libertate mai restrânsă decât cea a mahalalei, dar și mai conștientă de ea însăși. Artiștii se refugiază în arta lor, Sorana în meditațiile ei teozofice, în timp ce pentru inginerul Dan comunismul se rezumă la construcție (e, în paranteză fie spus, destul cinism în acest personaj, dincolo de destinul lui tragic: ca și Ioanide, în Scrinul negru, lui Dan îi este indiferent ce regim îi procură mijloacele de a construi).
Rămâne, așadar, puțin loc pentru comunism în roman. Iar atunci când regimul pătrunde în narațiune, sub forma unui cadru social și politic, imaginea acestuia este fără excepție defavorabilă. Regimul care pretindea, de pildă, că a adus dreptatea universală nu îl poate ține în frâu pe un Ambrozie oarecare, „paznic de noapte cu perspective de a deveni de zi”, care terorizează un sat întreg și trăiește bigam, în văzul autorităților, care altminteri trimiteau oameni în pușcărie pentru mult mai puțin. Același regim, care îi oferă inginerului Dan mijloacele de a face să apară un nou oraș și un nou combinat, șterge de pe hartă un sat. În locul satului ancestral, cu civilizația lui cu tot, apare un oraș lipsit de suflet. Lui Preda nu-i scapă această substituție, cu efecte dramatice asupra echilibrului social al națiunii și ale cărei efecte se văd și azi.
Nu e vorba – să ne-nțelegem – de pagini anti-comuniste: ar fi fost nelalocul lor, în confesiunea neprefăcută a unui ins cu studii medii și cu o viziune comună despre viață, niște eseuri pe tema distrugerii vechii civilizații românești.
De fapt, Intrusul este, într-un anume sens, chiar un roman al eșecului industrializării socialiste. Regimul e înfrânt nu de către democrație sau de către firava opoziție internă, ci 1) de către forțele obscure ale psihe-ei umane, și 2) de către propria sa demagogie.
Astfel, nici unul dintre personajele din roman nu se lasă transformat în vreun fel de către regim: Surupăceanu devine doar electrician, nu și comunist, Maria rămâne o femeie pe care discursul oficial despre „familia socialistă” n-o oprește să-și caute fericirea în afara cuplului, directorul combinatului, deși se pregă tește să termine facultatea la seral, nu se transformă în „ac tivistul bun”, oferindu-i lui Surupăceanu, după accident, doar un derizoriu post de portar etc. Intrusul este, poate cu voia, poate fără voia lui Preda, un inventar al eșecu rilor politicii socialiste de industria lizare a țării.
În primul rând, în roman, construcția orașului și a com binatului nu este realizată de către un colectiv de comuniști „strâns uniți în jurul partidului” și conștienți de misiunea lor de „constructori ai noii societăți”. Oamenii vin pe șantier din varii motive, fără legătură cu ideologia. Unii, ca inginerul Dan, vor doar să găsească mijloacele necesare pentru a-și face meseria la nivel înalt. Alții, precum Călin, pentru că nu mai au un rost în viață și și-l caută, iar fiii satului, pentru că în sat nu mai e de trăit, iar pe șantier se poate câștiga un salariu. Preda coboară, deci, ideologia cu picioarele pe pământ, până la adevărurile umane simple și realiste, străine de comunism.
Pe de altă parte, deveniți, vrând-nevrând, „constructori ai socialismului”, oamenii de pe șantier nu se transformă, în roman, odată cu transformarea uneltelor lor, cum pretindea doctrina lui Marx. Ei se califică, învață să folosească o tehnolo gie tot mai performantă, însă continuă să rămână ignoranți, bețivi, delăsători, delatori, invidioși, lași, nerecunoscători ș.a.m.d. Nici vorbă de „idealuri înalte”: Intrusul arată, fără ezi tare, că „omul nou“ e tot cel „vechi”. Confruntat cu o situație-limită, cum a fost accidentul în urma căruia Surupăceanu a fost ars și desfigurat, „omul nou, constructor al socialis mului” se comportă mizerabil. În loc să fie prețuit pentru ges tul său de a salva un om“ (chiar bețiv fiind, cum era muncitorul scos din cisternă), Călin este izolat și marginalizat de „cea mai dreaptă orânduire din lume”, fiind împins pe marginea prăpastiei morale și sociale.
Nici „lumea nouă” nu arată mai bine decât „omul nou”, în Intrusul. Noul oraș e construit alandala, nu are trotuare, blocurile sunt rău aliniate, apartamentele au instalații sanitare care nu funcționează, traseele stradale sunt arbitrare, iar rezultatul final e o aglomerare urbană fără suflet și fără identitate. Fragmentele narative arborescente ce privesc proasta calitate a blocurilor sau dificultatea de a face să funcționeze instalația de termoficare a orașului ar putea părea anecdotice, dacă nu ar fi vorba, în roman, de mărturia morală a unui om obișnuit, pentru care aceste aspecte sunt mai importante decât ideile.
Lipsește, din Intrusul, entuziasmul care, în concepția propagandiștilor regimului, ar fi trebuit să îi mobilizeze pe oameni și să le însoțească gesturile de zi cu zi. Orașul se ridică repede, însă acesta este doar rezultatul concentrării de mijloace, nu al „luptei eroice a comuniștilor”. Romanul, citit astăzi, are un caracter istoric, nu ideologic.
Marin Preda a demitizat un fapt istoric – și anume, industrializarea –, reducând povestea ei la dimensiunile umane reale.