O abordare nuanțată a pașoptismului

După ce în anul 2013 a publicat o carte solidă despre junimismul politic, Ioan Stanomir a revenit în fața cititorilor la finele lui 2019 cu un volum consistent despre fațetele pașoptismului. Dacă prima parte a lucrării este consacrată ideilor, documentelor programatice și identității plurale a pașoptismului (Corpul de cuvinte al ideilor, pp. 15-162), cea de-a doua cuprinde o galerie de portrete de la Gheorghe Asachi la Alexandru Ioan Cuza (Viețile de apoi ale statuilor, pp. 163-251).

Ca și în cazul altor curente culturale sau politice despre care a scris (junimismul, conservatorismul ș.a.), Ioan Stanomir plasează pașoptismul într-un context mai larg, european, cu raportări la izvoarele epocii și la literatura secundară, inclusiv anglo-saxonă. Autorul continuă dialogul polemic cu volumul datorat lui Adrian Marino și Sorin Antohi (Al treilea discurs. Cultură, ideologie și politică în România, Edit. Polirom, 2001) care sugera neopașoptismul drept model pentru România postcomunistă. Or, Ioan Stanomir nuanțează cumva lucrurile vorbind despre ambiguitatea moștenirii pașoptiste, aspect care poate complica asumarea unui neopașoptism fără o reflecție atentă. De la idei extrem de generoase, care implicau descentralizare, libertăți și drepturi pentru fiecare, indiferent de rasă, etnie, confesiune și religie, s-a ajuns – invocându-se legatul pașoptist – la un stat (ultra)centralizat și chiar autoritar (sub Ion C. Brătianu, mai ales). Această ultimă orientare cultural-politică nu are deloc o dimensiune impersonală în narațiunea lui Ioan Stanomir, deoarece autorul oferă exemple concrete: avocatul pașoptist al emancipării robilor țigani, Cezar Bolliac, devine un soi de instigator al antisemitismului la nici două decenii de la 1848, o transformare nefericită echivalând cu înlocuirea umanitarismului de tinerețe cu xenofobia militantă (p. 254). Onest, Ioan Stanomir dezvăluie cititorului perspectiva asumată la scrierea cărții: „Liberal-conservator și junimist, nu am dorit să ridic pașoptismului un monument al venerației necritice, ci să propun o lectură ce mobilizează luciditatea patriotică“ (p. 11).

În lectura lui Ioan Stanomir, post-pașoptismul nu este atât un liberalism de tip clasic, european, cât un brătienism foarte rezervat cu ideea cultivării libertății individuale (cum se știe, lui Ion C. Brătianu i se spunea „Vizirul“!). Aceste afirmații nu neagă calitatea lui Ion C. Brătianu de „arhitect al statului român modern“, ci doar nuanțeză o imagine care risca să se muzeifice și până la urmă să falsifice realitatea istorică. Firește, pașoptismul nu se identifică cu brătienismul, însă ceea ce subliniază în mod recurent autorul este faptul că fenomenul pașoptist – dincolo de trunchiul ideologic comun (credința în progres, orientarea spre occidentalism, modernizare etc.) – își are propriile contradicții, nefiind un corpus ideologic unitar, ci un amestec de liberalism, radicalism, utopism și naționalism.

Pe de altă parte, iese totuși în evidență un aspect oarecum frapant: generozitatea utopică a anului 1848 este înlocuită, mai ales după 1866, cu ideea națiunii etnice omogene și a statului omnipotent. Noua elită politică, în bună parte pașoptistă, renunță la multe dintre limitările derivate din domnia legii și neglijează libertățile politice. Ioan Stanomir vorbește despre un adevărat deficit în ceea ce privește cultivarea libertății individuale, vădit în a doua parte a secolului al XIX-lea și prelungit în secolul XX. De aici decurge și concluzia cumva pesimistă formulată la finalul cărții: „Eșecul României mari este eșecul scenariului pașoptist însuși“ (p. 255).

Deși nu neagă aspectul proteic al pașoptismului, autorul insistă și asupra dimensiunii deconcertante a revoluției de la 1848. Pe lângă contradicțiile despre care am vorbit, există o adevărată ruptură între spiritul revoluționar muntean (profesând frățietatea și solidaritatea inclusiv cu revoluția maghiară) și „contrarevoluția“ prohabsburgică asumată de către Avram Iancu și fruntașii români din Transilvania (mișcare politico-militară grăbită, este adevărat, de presiunile naționaliste ungare).

Fără să fie o reconstituire istorică exhaustivă sau o examinare monografică, volumul lui Ioan Stanomir abordează în mod nuanțat începuturile modernității autohtone, uneori plină de tensiuni. În această lectură, pașoptismul cuprinde multe voci, obsesii, dileme și interogații.