Diavolul în lumina crudă

Se împlinesc în acest an 130 de ani de la nașterea lui Nae Ionescu și tocmai au trecut 80 de la moartea sa atribuită de unii unor cauze în afara celor naturale. Este momentul potrivit pentru o biografie a incitantului personaj, iar Tatiana Niculescu, după antecedente, pare persoana potrivită s-o scrie. Volumul Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu (Ed. Humanitas, 2020) și-a găsit autoarea și timpul potrivite. Subiectul a mai fost abordat de o Biografie în patru volume, realizată de Dora Mezdrea cu ediții succesive, ultima apărînd la Muzeul Național al Literaturii Române în 2016. Tot Dora Mezdrea a îngrijit o ediție a Corespondenței de dragoste (1911-1935) a „diabolicului” personaj cu soția sa, Elena-Margareta Fotino. Tatiana Niculescu se folosește de aceste surse citîndu-le cu apreciere.

Biografia Tatianei Niculescu este una „rece”, care pune personajul în contextul istoric, dar se ferește de aprecieri. Figura diabolicului și histrionicului Nae apare pe baza datelor obiective, fără încercarea de a defini rolul acestuia în contextul politic al epocii și fără să avanseze ipoteze despre acțiunile lui paradoxale, bizare chiar, care-l duc de la anarhism la antiliberalism, de la monarhism (carlist) la situația de fi arestat și eventual chiar otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea. O altă ipoteză este că Nae ar fi fost otrăvit de una dintre iubite, poate de Lucia Popovici, geloasă pe Cella Delavrancea. Biografa nu se oprește asupra acestor ipoteze. Accentuează că Nae era cardiac, și notează că, în momentul morții, cel care abandonase pasiunea pentru tutun fumase consecutiv două țigări oferite de N. Terianu în casa lui Malaxa. Țigările ar fi fost „supranicotinate” anume ca să-l lichideze. E părerea unui medic pe care Tatiana Niculescu o citează în treacăt, fără comentarii.

Volumul oferă datele biografiei, cu o descriere minuțioasă a anilor dificili ai vieții lui Nae Ionescu, ai studiilor în Germania, ai prizonieratului și lipsurilor de-atunci și ulterioare. E descrisă și căsnicia cu Elena Fotino, marcată de îndelungi despărțiri forțate. Și aici Nae a fost paradoxal: după scrisori de dragoste nenumărate, justificate și de lungile despărțiri, și-a abandonat soția fără a se desprinde de ea legalmente. Să fi ajuns aceasta o „aspidă”, cum o vede un martor și reproduce biografa?

În ceea ce privește relația lui Nae cu religia, din nou, simpla parcurgere a firului existenței și chiar cunoașterea atitudinilor sale nu lămurește natura legăturilor pe care profesorul de metafizică le avea, de fapt, cu credința și în particular cu anumite culte. Ortodoxistul, „răsăriteanul”, nu fusese departe nici de catolicism, dar ajunge – „fără putință de înșelare”, cum explică Mircea Vulcănescu – să îl întruchipeze pe diavol în fresca din tinda Patriarhiei, eternizat prin voința însuși patriarhului Miron Cristea.

Toată această bogăție de fapte și de detalii pe care Tatiana Niculescu le oferă cu aplicație cititorilor, dar nici paginile adunate de discipoli în volume nu lămuresc nimic din natura adevărată – seducătoare, putem crede – a domnului Nae, cel care căuta, tot paradoxal, ba penumbra în loc de „lumina crudă a cărții”, cum spune despre el G. Călinescu, ba reflectoarele primului-plan. La fel de marcantă, peste vreme, ca fresca de la Patriarhie, rămîne figura lui Ghiță Blidaru (teribilă fixare onomastică) din romanul discipolului Mihail Sebastian (Iosef Hechter) pe care, de această dată, autoarea biografiei o decodifică. Expresia linge-blide este binecunoscută oricui, iar diminutivul Ghiță, pînă la a fi derizoriu, precum cel de Nae, este – aș adăuga eu – un nume calificat pentru un animal nelipsit dintr-o curte de gospodar. În romanul său de mai tîrziu, Petru Dumitriu va numi personajul echivalent Fănică Niculescu. Că Nae nu i-a rămas dator lui Iosef Hechter, se știe.

Biografa seducătorului domn nici nu se mai oprește asupra evidenței, ironizată de mulți, între alții de Alexandru George în cîteva eseuri, că exaltarea creștinismului practicat în sărăcie și asceză se potrivește prea puțin cu vilele somptuoase, automobilul Mercedes („m-am vîndut nemților” zice ironic Nae, cu gura păcătosului…), cu iahtul și amantele princiare. Antiliberalismul lui Nae Ionescu, semnul minus pe care-l pune în fața cuceririlor însemnate ale primelor decenii din secolul XX: unificarea statală, votul universal, împroprietărirea rurală, regimul parlamentar, laicizarea instituților statului, par niște demonstrații voite de cinism.

Adevărata operă a profesorului de metafizică, judecă în final Tatiana Niculescu, sînt discipolii săi. Ne putem întreba dacă dotarea lor nativă și climatul general din epocă nu i-ar fi dus pe aceștia, cu sau fără mentorul lor – lipsit de „lumina crudă a cărții”, pe care ei au acceptat-o – la rezultate identice. Volumul Tatianei Niculescu este o carte serioasă, utilă, nepătimașă. Ea îl lasă pe diavolul contradicțiilor în lumina pe care acesta a și căutat-o, a și detestat-o, contradictoriu ca întotdeauna.