romancier, traducător, scenarist, Roddy Doyle – laureat cu Booker Prize în 1993 – este unul dintre cei mai cunoscuți autori irlandezi (iar Irlanda se impune ca un spațiu literar generos, care i-a dat pe James Joyce, Oliver Goldsmith, Colm Tóibín etc.), ale cărui cărți sunt traduse în peste 30 de limbi. Nimic surprinzător cu atât mai mult cu cât irlandezul nu este doar un autor de best-selller-uri ci și un bun povestitor și un scriitor de o profunzime aparte, iar romanul Zâmbește (Smile) – care se citește lesne tocmai datorită talentului lui Doyle – se impune a fi recitit tocmai pentru că surprinde prin sfârșitul bulversant pe care îl oferă. Recitit în cheia în care îi cunoști sfârșitul, constați cu surprindere și încântare că Doyle a construit de fapt un remarcabil exercițiu de inteligență. Aș afirma chiar că reușita volumului (care nu este foarte lung) este dată – dincolo de arta dialogului și de finețea detaliului – de nota de imprevizibilitate pe care scriitorul o conferă finalului. Dacă Doyle mizează pe ideea finalului neașteptat – și la o privire retrospectivă asupra operei sale se pare că are o predilecție pentru acest gest – cu siguranță că acest roman este încă o demonstrație magistrală de text scris în acest sens iar irlandezul a punctat și de această dată cu succes.
Totodată, se cuvine a menționa și excepționala traducere din limba engleză semnată de Irina Horea, care prin autenticitatea cu care a gestionat registrele delicate ale romanului (multe scene de un erotism debordant, termeni argotici) și pentru acuratețea cu care a întocmit notele de subsol (referințe impresionante din zona muzicii, literaturii și cinematografiei anilor ’60-’70), aduce un mare plus receptării în România.
În raport cu publicul, romanul s-a situat într-o zonă a contradicției – receptarea sa a stârnit polemici – iar unii critici l-au acuzat de duritate. Ba mai mult, „The New Statesman“ a considerat romanul ca fiind – prin aducerea în prim plan a unei teme legată de traume, vină și copilărie – un adevărat cal troian aruncat pe piața editorială. În plus, romanul se înscrie într-un trend în care teme actuale – avortul, abuzurile din cadrul unor instituții ale Bisericii catolice, infidelitatea, violența, profesorii corupți care pot ruina viața unui copil – sunt tratate în detaliu. Altfel spus, romanul nu eludează firescul, dimpotrivă, se înscrie într-un context social și mentalitar comun, recognoscibil zonei Dublinului de la sfârșitul anilor 60 până în prezent. Și deși situațiile din text se configurează la nivel psihologic ca fiind stări excepționale, existența, drama, proiectele personajelor – toate sunt construite credibil. De necontestat faptul că „Zâmbește“ este un roman cu specific irlandez întrucât dincolo de reperele geografice și culturale, există și câteva teme recurente care apar în mai multe scrieri de-ale lui Doyle (vezi „Paddy Clarke Ha Ha Ha“, în care chestiunea angoaselor, a violenței, a cruzimii și a dramelor adolescentine a fost exploatată în detaliu). „Zâmbește“ este o poveste – o confesiune – referitoare la felul în care un om – Victor Forde – și-a construit viața după o copilărie abuzivă. Într-o primă fază s-a amuzat de ea, ca într-o deghizare, însă, cu timpul, traumele îl copleșesc, iar el se situează – printr-o subtilă construcție narativă – față în față cu un alter ego de-al său, cu o proiecție. Maniera de a camufla istorii oribile sub învelișul candorii este, trebuie să recunoaște, o artă în stilul Doyle, iar din această perspectivă, irlandezul este unul dintre cei mai buni scriitori de dialog.
Victor Forde este un bărbat trecut de prima tinerețe, jurnalist și scriitor, recent separat de soția sa, Rachel, care se întoarce în cartierul pe care l-a părăsit cu mult timp în urmă și care alege să își petreacă serile într-un pub, la Donnelly’s, loc în care este abordat de un anume Eddie Fitzpatrick, un ins care susține că își amintește de el de la școala catolică pentru băieți pe care o frecventaseră împreună. Din acest punct textul escaladează către o zonă în care sunt rememorate – pe lângă perioadele legate de adolescență – o serie de abuzuri comise de către profesorii respectivei școli. „Să fii lovit de un frate creștin profesor, nu era o agresiune. Nu la vremea aceea. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că eram martor la ceva ilegal. Chiar și a fi pipăit de un frate era socotit ghinion sau moment nepotrivit. Frații știau că nu li se putea imputa nimic. Toți frații păreau să aibă vârsta tatălui meu.“
Victor trăiește un acut sentiment de vină și se întreabă – or, aceasta este chestiunea principală pe care o ridică romanul – ce a făcut în trecut ca să încurajeze abuzul din partea unui profesor. Este abuzul cauza pentru eșecurile sale ulterioare ca soț și ca tată? Acum, în incinta pub-ului respectiv, este momentul în care, în construcția narativă, intră acest Eddie Fitzpatrick, care, deși îl agasează pe Victor, îl constrânge în același timp să se confrunte cu tot trecutul său. Fitzpatrick – bizar, ușor vulgar, trece subtil de la imaginea unei persoane reale la o proiecție, la o emanație a subconștientului, la un alter-ego necesar. Dar – recunoaște la un moment dat Victor – „dacă e să fiu cinstit, și încă nu sunt sigur că sunt, îi sunt recunoscător lui Eddie pentru provocare.“ Barul, pub-ul – consideră personajul principal – „e un loc bun să începi ceva, e un moment să inaugurezi“, un topos în care, cel puțin la nivel imaginar, te poți pierde printre ceilalți într-un anonimat confortabil, și deși este pentru prima oară când intra singur într-un asemenea local, Victor, conștient de propria sa singurătate, acceptă conversația cu Eddie pe care, la prima vedere îl detestă și i se pare abuziv.
Noua configurare a universului lui Victor (din a cărui recuzită făceau parte barul și o locuință modestă) îi dă prilejul confruntării cu demonii trecutului, meditând la pierderile pe care le-a suferit (fără regrete evidente însă) și la traumele care, inconștient, l-au urmărit toată viața. Există câteva clișee care sunt recurente în contextul paginilor, dar care sunt de o subtilitate aparte – „Maturizează-te, Victor!“, „Mâinile Fratelui Director erau uriașe“, „Fratele Director era impresionant“, „Tata nu era acasă, era bolnav“ etc. – toate în măsură de a crea un metatext, un text alternativ, alcătuit din esența traumelor, care se inserează adesea ascunzându-se printre celelalte fraze.
La prima vedere există două episoade tratate pasager în contextul narațiunii, respectiv despărțirea de Rachel, soția sa, o femeie admirabilă și paternitatea, relația cu fiul său. Comparând analiza detaliată pe care scriitorul o centrează pe întâlnirea și relația cu această femeie, te-ai fi așteptat, ca cititor, ca și despărțirea să cuprindă o abundență a amănuntelor. Or, tocmai această superficialitate aleasă îți concentrează atenția pe faptul că nici soția și nici fiul nu au fost în măsură să vindece traumele personajului. Ei nu au valență catarhică, salvaționistă, ci mai degrabă de catalizatori, ei ajută dar nu desăvârșesc un proces.
Chiar titlul în sine – Zâmbește (Smile) poate fi analizat dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, implică o doză de sarcasm din partea bărbatului care a trăit până la 50 de ani sub influența traumei și, pe de altă parte (o viziune care nu o exclude pe cea precedentă) o perspectivă a omului care a conștientizat în sfârșit că nu este vinovat, că a fost doar o victimă. Și nu singura. Zâmbetul este de fapt, un punct de plecare. Este începutul. „M-am simțit bine și devastat“ – spune Victor.
Nu în ultimul rând este un roman despre identitate, despre linia fină dintre realitate și proiecția ei, o meditație despre memorie și felul în care alegem să ne construim povestea vieții. Nu este un roman de stare, de viziune sau de atmosferă, ci mai degrabă genul de text-provocare ce incită la recitire. Nu aș exagera cu nimic dacă aș afirma că romanul este un veritabil exercițiu de acuitate, ofertant în același timp prin maniera elegantă în care pendulează între Dublinul anilor ’60 și cel actual, finețea cu care inserează în frază introspecții (iar la o eventuală recitire a romanului, povestea se reconfigurează), subtilitatea dialogului și prin impredictibilitatea finalului care surprinde și generează sens întregii construcții memorialistice. Zâmbește este un roman original, brutal, care șochează prin scenele redate, dar, în același timp, un roman dureros și necesar. Cartea nu oferă soluții asupra traumei expuse, dimpotrivă, invită la speculație, la reflecție.