Saul Bellow, cel care a pri mit Premiul Nobel în 1976 „pentru înțelegerea umană și analiza subtilă a lumii contemporane“, este în primul rând un creator de personaje inubliabile. Cum am putea ignora saltul de la eroul picaresc din Aventurile lui Angie March la Henderson, regele ploii, disperat căutător de sine? Sau Ravelstein, în paginile căruia s-a rătăcit umbra lui Mircea Eliade, fost coleg al lui Bellow la Universitatea din Chicago? Herzog, cu a lui „cădere în cotidian“, pare a fi antipodal cu Omul suspendat care, cel puțin în intenție, anunță o aspirație spre supe rio ritate. Din Herzog mi-a rămas cu precădere interogația: la ce ajută cultura când ești trădat de oamenii pe care îi iubești? La nimic, desigur. Oricum această îndeletnicire nobilă ce ține de sfera inteligenței a fost denunțată ca excentrică realității, deci inutilă considerând-o prin prisma pragmatismului, ba chiar dăunătoare dacă efectul ei nedorit este acela că noi toți devenim produsul gândirii culturale a celuilalt și, în consecință, cauza eșecului unor așteptări nerealiste. Suntem vinovați pentru visul altuia, pe veci condamnați și îngropați.
În lumea nou imaginată, asistăm neputincioși la sfârșitul armoniei. Eu devin un surogat de femeie, tu ești un surogat de bărbat, pe afișele orașelor ne întâmpină surogați de eroi. Lupți pentru prestigiu, dar cât mai valorează faima ta acum?
Omul suspendat este un om fără prestigiu. Este cel pe care îl privești fără să îl vezi. Din prima pagină a romanului lui Saul Bellow aflăm că e unul care practică introspecția, deci cunoașterea de sine; are o viață interioară intensă și nu-și ascunde emoțiile, refuză o mască socială convenabilă, îndărătul căreia să nu poată fi ghicit. Aceasta este, desigur, o formă de asumare, dar una contradictorie, prin îndepărtare și uneori prin pierdere, pentru că, în definitiv, a fi suspendat înseamnă a avea tăria de a suprima coordonatele spațio-temporale ale condiției umane în favoarea plutirii incerte între două lumi, este un Altfel decât a fi sau dincolo de esență.
Nu fac neapărat trimitere la cartea lui Lévinas, deși un citat micuț sper să nu deranjeze pe nimeni: „Această carte interpretează subiectul ca ostatic și subiectivitatea subiectului ca substituție ce părăsește esența ființei“. Mutatis mutandis, aceste cuvinte i se potrivesc lui Joseph, personajul principal al cărții lui Bellow, cel care se străduiește să decripteze evenimentele vieții lui în măsura în care acestea îl conduc spre esența ființei și devine ostatic al propriei încăpățânări neroditoare. El nu se consumă în afară, suspendarea este limita exteriorității, fractura fiindului, granița dintre imanență și transcendență. Pare neimplicat tocmai pentru că trăiește mult în interior, are nevoie de tensiune pentru a obține propulsarea spre mai sus. Omul suspendat este Străinul adaptat la stranietate înțeleasă mai ales ca eșec al sentimentului religios. „Sentimentul de stranietate care-l încearcă pe Joseph îmbracă uneori aproape forma unei conspirații: nu o conspirație a răului, ci una care conține felurite splendori, tansformări, tulburări, precum și comuna, neutra chestiune a existenței“ (pag. 32); „Iar ce-și dorea el era o colonie a spiritului, un grup al cărui pact fondator elimina ciuda, pornirile sângeroase, cruzimea. Hăcuirea, sfâșierea, uciderea erau pentru cei care nu mai percepeau așa cum trebuie efemeritatea vieții“ (pag. 43).
Ne aflăm în plin proces de pustiire a lumii, când, vorba lui Marcel Gauchet, ruptura nu mai are loc în exterioritatea vizibilă, ci în invizibilul lăuntric al sufletelor (Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiilor, București, Editura Nemira, 2006, pag. 184). La exterior totul e suportabil, oamenii au roluri prestabilite pe care și le îndeplinesc cuminți. Este vorba de mecanica existenței, de fața prăfuită și familiară a zilelor. Dar ce-i de făcut cu realitatea invizibilă, spre care ne temem să ne întoarcem fața pentru că este din ce în ce mai inavuabilă, mai rușinoasă? Femeile se rușinează că sunt femei, bărbații sunt nedemni, fără chip, doar cu mască.
Unui astfel de sentiment copleșitor se străduiește să-i reziste omul suspendat. Cum spuneam, el nu disimulează, nu poartă mască. Omul mascat este omul discontinuu, dar Joseph își dorește continuitatea, ataraxia, evitarea dublului. Pentru că nu femeia este vinovată (în cazul acesta, Iva, soția lui Joseph), nici bărbatul, ci dublul înecăcios, șarpele veninos, forma nesigură prezentă în toate straturile existenței și în toate culturile, geniul de mucava, foarte necesar după moartea geniului adevărat, cel care contrabalansa nimicnicia lumii. Oamenii, văzându-se în declin și nemaiavând repere, au fost nevoiți să inventeze ceva sau pe cineva care să umple starea de chenoză întoarsă, golul aducător de groază.
Arhetipul omului suspendat este Absalom, cel de-al treilea fiu al lui David, prinț tânăr și frumos de fura inimile poporului lui Israel. Răzvrătit împotriva autorității paterne, este învins în bătălia din pădurea Galaad. Încearcă să-și salveze viața fugind. „Absalom era călare pe un catâr. Când catârul a fugit cu el pe sub crengile unui stejar mare, părul lui Absalom s-a încurcat în crengile stejarului și el a rămas spânzurat în văzduh, iar catârul de sub el s-a dus înainte“ (2, Samuel 18, 9-14). Este și aceasta o formă de suspendare, una definitivă pentru că astfel Ioab îl prinde și îl ucide străpungându-i inima cu trei săgeți. Moarte tragică, dar una care nu atinge pământul, ci se petrece deasupra lui, suspendată. Momentul este dual din toate punctele de vedere. Părul este simbolul puterii, numai că lui Absalom îi marchează vulnerabilitatea, dezvăluindu-i un destin sacrificial. Faptul că e prins de păr induce ideea de masculinitate în involuție. Și totuși, acest păr încâlcit în crengi este ca o funie – simbol ascensional. Situația este crucială și nu putem să nu ne gândim la Christos, legat de lemn și spânzurat în aer. De vreme ce nemilosul Ioab i-a trimis lui Absalom săgeți în inimă înseamnă că l-a privit în față în timp ce acesta se zbătea agățat de crengi. Este însăși imaginea unui sacrificiu etern, ireversibil, stigmatizant atât pentru victimă, cât și pentru călău.
Dar se poate vorbi de o victimă? Nu cumva Absalom și-a creat destinul, alegând cu orice preț suspendarea, deci ridicarea la cer? În acest caz, călăul este și propria lui victimă, se ucide pe sine în ochii celuilalt.
Prototipul acestul personaj unic, etern înălțat deasupra sa, a inspirat mulți creatori. Versuri nemuritoare a scris Rilke, care îl portretizează la modul sublim: „orbea de lumina-i oricine/ venea după el“ (traducere de Marcel Nemeș). Nu mai pomenesc tulburele roman al lui Faulkner, Absalom, Absalom! Alteori, personajul a fost prezent fără a fi numit, cum se întâmplă în cartea lui Bellow.
Este acum de domeniul evidenței că a fi suspendat are o latură violentă. Te dezici de lume situându-te în mod declarat deasupra ei și, în absența autocontrolului, te sinucizi. „Una e să te prețuiești, alta să te divinizezi. Și mai sunt și planurile noastre, idealizările noastre. Și acestea sunt periculoase. Ele ne pot suge sângele asemenea unor paraziți, pot să ne mănânce, să ne bea, să ne lase într-o stare de prostrație. Și totuși nu contenim să invităm parazitul, de parcă asta ne-am dori, să fim mâncați și băuți“ (pag. 100).
Dar ține și de imponderabilitatea visului. Este o încercare de a învinge demonul materiei. Scena vieților noastre este un măcel și noi suntem beneficiarii acestui măcel, conchide Joseph. Suntem destinați sacrificiului! Dar nu e vorba numai de viață. Omul suspendat sacrifică ce are mai scump, adică mintea. Se rotește în gol, mestecă ființe, obiecte, amintiri, pentru că dincolo de toate acestea se află visul existenței, cel care te ține cu adevărat viu.
Și dacă a fi o ființă culturală înseamnă a fi schingiuit de cultură, a fi visător înseamnă să îndrăznești mai mult, să nu mai ai limite, dar cu o condiție: să te visezi pe tine însuți. Să fii tu însuți, oricât de mult te-ar costa.