George Saunders (n. 1958, Amarillo, Texas) a absolvit în 1981 Colorado School of Mines, iar după absolvire a plecat să lucreze în Sumatra. După un an și jumătate s-a întors în Statele Unite unde a fost, rând pe rând, portar, vânzător, muncitor într-un abator. În 1986 a fost admis la masteratul de scriere creativă de la Syracuse University, unde își cunoaște și viitoarea soție, scriitoarea Paula Redick. Saunders a debutat în 1986 cu o povestire, „A Lack of Order in the Floating Object Room“, publicată în „Northwest Review“. Primul lui volum de proza scurtă, CivilWarLand in Bad Decline: Stories and a Novella (1996), a fost urmat de o carte pentru copii, The Very Persistent Gappers of Frip (2000), apoi de Pastoralia: Stories and a Novella (2000) și altele. Primul lui roman, Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo, 2017; Humanitas Fiction 2018) a câștigat Man Booker Prize în 2017, iar pentru proza sa scurtă a primit numeroase premii.
Pastoralia este al doilea volum de povestiri al lui George Saunders, după Zece decembrie. Criticii susțin că în cele șase proze găsești adieri din Vonnegut, din Pynchon și din David Foster Wallace. Așa o fi sau poate nu. Cert este că America din povestirile lui Saunders pare un parc de distracții unde lucrurile scapă de sub control. Goticul și absurdul își dau mâna, pasajele fruste alternează cu reveriile, naturalismul bea bruderșaft cu drama existențială. Saunders e un cronicar al picajului, un martor la subteranele prin care se pierde omul, un arhivar al experiențelor amare, un sceptic camuflat în spatele hohotului.
Pastoralia (fragment din povestirea Winky)
Optzeci de oameni așteptau într-o sală de ședințe întunecoasă la Hyatt, purtând tichii de hârtie produse în serie. Tichiile Albe Începeau să Înceapă. Tichiile Roz Înaintau în ale Începerii. Tichiile Verzi Începeau Foarte Ferm, urcând până la Tichiile de Aur, care își Însușiseră Trăitul și stăteau grupați în jurul Mesei cu Gustări, șopocăind, stând de vorbă și dându-și coate ori de câte ori trecea pe lângă ei cineva cu o tichie de rang mai mic.
Se auziră trompete dintr-un casetofon ascuns privirilor. Un actor cu o cămașă ruptă apăru poticnindu-se pe scenă și având la gât o plăcuță pe care scria „Tu“.
– M-am pierdut! strigă Tu. Rătăcesc într-un soi de sălbăticie!
– Hei, Tu, hai încoace! strigă din cealaltă parte a scenei o fată pe care scria „Pace Interioară“. Pariez că mă cauți de-o viață!
– Ba bine că nu! zise Tu. Uite-mă cum vin!
Dar chiar atunci de la marginile scenei țâșniră alți câțiva actori pe care scria „Văicărilă“, „Preocupat“, „De Vină-s Alții că e Grasă“ și așa mai departe, care-l împresurară pe Tu și începură să-l înghiontească și să-i dea castane.
– Ah, nu pot să cred c-o iubești mai mult pe „Pace Interioară“ decât pe mine, Tu! spuse Nesigura. Asta chiar mă doare.
– Drept să-ți spun, n-am fost niciodată mai dezamăgită de când mă știu, zise Dezamăgita.
– Vai de mine, toată cearta asta îmi provoacă un atac de panică, spuse Prea Tensionată ca să Funcționeze.
– Aștept, Tu, spuse Pace Interioară. Mă vrei sau nu?
– Te vreau, dar am impresia c-am căzut în capcană! strigă Tu. Cred că nu am parte de ce vreau.
– Tu și înc-un miliard de oameni din lumea asta, rosti Pace Interioară cu tristețe.
– Chiar nu am nici un sâmbure de speranță? întrebă Tu. Măcar dac-ar face cineva un studiu pe viață despre obstacolele peste care dai în drum spre Pacea Interioară!
– Și totuși, cineva l-a făcut, spuse Pace Interioară.
Fanfara se auzi iar din casetofon și o Tichie de Aur mascată, a cărei Tichie părea făcută de-adevăratelea din aur, sări pe scenă, își încordă mușchii și o târî pe Pace Interioară spre o închisoare de hârtie pe care scria: „Bulău pentru cei care ne țin departe de Pacea Interioară“. Apoi Tichie de Aur le târî pe Depresiva Cronică, pe Cramponata, pe Neputincioasa și pe celelalte de-a latul scenei și le dădu brânci la bulău.
– Ați văzut ce-am făcut? întrebă Tichie de Aur. L-am eliberat pe Tu de cele care nu-l lăsau să ajungă la Pacea Interioară. Cu atât mai bine pentru Tu! Întrebarea e, o să fie Tu în stare să rămână eliberat? Poate că lucrul de care are nevoie Tu e un memento lăuntric repetat. O mantră. Mantra poate fi privită ca un memento lăuntric repetat. Știe cineva de-aici vreo mantră bună și percutantă, pe care să i-o poată spune și lui Tu?
Mulțimea era încântată fiindcă știa mantra. O știau până și umilele Tichii Albe – chiar și Neil Yaniky, care stătea vrăjit și nesigur pe el în primul rând, știa mantra, fiindcă era în toate reclamele TV și de asemenea pe coperta Textelor de Orientare, cu litere mari și îngroșate.
– Ia să v-aud, oameni buni! strigă Tichie de Aur. Ce oră e?
– E Ora Când Trebuie să Câștig! strigă mulțimea.
– Așa vă vreau, copii! exultă Tichie de Aur, smulgându-și masca spre a arăta ceea ce mulți bănuiau deja: că nu era o Tichie de Aur oarecare, ci însuși Tom Rodgers, fondatorul Seminarelor.
– Ce distracție! strigă el. Să ai ceva de dat și oameni care au atâta nevoie de ceea ce am de oferit. Și uite ce am de oferit, oameni buni, chit că de fapt nici nu e mare lucru, doar două concepte simple, dintre care primul este: fulgi de ovăz.
Scoase din costum un bol și o cutie cu fulgi de ovăz, umplu bolul și-l ridică deasupra capului.
– Simplu, hrănitor, necostisitor, spuse el. Asta e sufletul vostru în starea lui pură. Sufletul din ziua când v-ați născut. Erați perfecți. Erați fericiți. Erați buni. Și-acum, iată Conceptul Numărul Doi: căcat. Nu vă faceți griji, oameni buni, nu folosesc căcat propriu-zis. Doar căcat imaginar. O să trebuiască să furnizați voi căcatul, punându-vă mințile la contribuție. Acum, dac-ar veni cineva și s-ar căca în fulgii voștri de ovăz calzi și buni, ce-ați spune? Ați spune: „Aaa, super, mersi, te rog, cacă-mi-te mai departe în fulgii de ovăz?“ Sunt caraghios? Da, sunt un pic caraghios. Dar, ce să vezi?, în viața de zi cu zi oamenii vin mereu și ți se cacă-n fulgii de ovăz – prieteni, colegi de serviciu, oameni dragi, chiar și copiii voștri, mai ales copiii! – și exact asta faceți. Spuneți „Mersi frumos!“. Spuneți „Cacă-te liniștit!“. Spuneți, și aici metafora mi se cam împotmolește, „Pot să te ajut în vreun fel ca să mi te caci în fulgii de ovăz?“
Să vă zic ceva uluitor: cândva am fost și eu exact ca voi. Cineva, un tip care-o să rămână nenumit, mi se căca destul de zdravăn în fulgii de ovăz și doar fiindcă avusese un pic de ghinion, doar fiindcă suferea, doar fiindcă, la drept vorbind, era într-un scaun cu rotile, cineva-ul ăsta avea pretenția să-mi suspend viața cât timp mi se căca în fulgii de ovăz vrând să am grijă de el non-stop, fratele ăsta al meu, Gene ăsta și hopa!, mi-a scăpat porumbelul, dar nu cumva e nițeluș paradoxală povestea? Nu cumva i se umpluseră fulgii de ovăz de căcat din cauză că trăia într-un scaun cu rotile? Păi, da și nu. Sigur, suferea. Nu-i de mirare. Cazi de pe motocicletă pe un drum de pietriș și te rostogolești două sute de metri fără cască, e clar că suferi. Dar eu ce vină am avut? Eu am gonit cu motocicleta beat și fără cască? Nu, eu eram acasă și citeam din Tacit, acolo ajunsesem în faza aia din viața mea, așa că de ce se aștepta Gene să-mi arunc visurile și planurile la gunoi? Aveam visuri! Aveam planuri! În cele din urmă – și aveți toată povestea în cartea mea, Oameni de forță – am găsit forța interioară să-i spun lui Gene „Nu mi te mai căca în fulgii de ovăz, Gene, pur și simplu nu mă bag“. Și am găsit forța să-i spun lui Ellen, sora noastră, „Ellen, ia mingea asta care e Gene și fugi cu ea, fiindcă dacă-mi bulesc viața stând după fundul lui Gene o să fiu un puiuț foarte supărat, iar supărarea îl face pe om să fie fiară, or eu țin la mine și-mi doresc să am tot ce-i mai bun, fiindcă la urma urmei sunt copilul Domnului“. Iar mie mi-am zis, cum scriu și în carte, „Tom, e ora când trebuie să câștigi!“ Și știți ce? Am câștigat. Câștig chiar și acum. Gene și cu mine suntem prieteni, iar el recunoaște c-am avut dreptate din capul locului. Cât despre Ellen, ea încă are niște probleme, mi s-ar căca pe loc în fulgii de ovăz dacă i-aș da și cea mai mică ocazie, dar ia ghiciți, oameni buni, nu-i dau nici măcar un firicel de ocazie, fiindcă mi-am montat un ecran de protecție a fulgilor de ovăz – nu un ecran de-adevăratelea, ci un ecran de protecție metaforic. Ellen știe, știe și Gene, așa că acum mă lasă-n pace și se țin departe de fulgii mei de ovăz și și-au făcut un trai bunicel împreună, și cine credeți c-a plătit rampa pentru căruciorul cu rotile al lui Gene din banii câștigați de pe urma unei anumite serii de Seminare?
Mulțimea izbucni în aplauze. Tom Rodgers ridică mâna.
– Cu voi cum stă treaba, oameni buni? spuse el încet. A venit ora când trebuie să câștigați? Sunteți gata să vă protejați fulgii metaforici de ovăz și să vi-l identificați fiecare dintre voi pe Gene? Cine vă paradește viața? Cine vă-mpiedică să aveți ce vă doriți? Cineva o face! Dumnezeu nu produce rebuturi. Dacă pierdeți, cineva vă lucrează. Astăzi o să parcurgem împreună cei Trei Pași Esențiali: Identificare, Ecranare, Înfruntare. La început, o să-l Identificăm pe Gene. Pe urmă o să vă ajutăm să montați un Ecran metaforic peste fulgii voștri simbolici de ovăz. Iar la sfârșit o să vă arătăm cum să-l Înfruntați pe Gene și cum să-i puneți în vedere pe șleau că de-acum încolo nu mai are cum să ajungă la fulgii voștri de ovăz.
Tom Rodgers fixă mulțimea cu privirea.
– Ce ziceți, oameni buni? întrebă el foarte încet. Sunteți pregătiți?
Dinspre mulțime se auzi un murmur neliniștit de aprobare.
– În regulă, spuse el. Atunci, să ne-aliniem. Să ne-aliniem pentru schimbare. O schimbare spectaculoasă.
Dispăru rapid de pe scenă, iar un proiector mobil lumină cinci Centre de Dezvoltare Personală, mici corturi albe ridicate unul lângă altul aproape de ieșirea de incendiu.
Neil Yaniky se ridică odată cu ceilalți, își verifică Repartiția la Coadă și se duse la Coada Repartizată. Era un bărbat mărunțel, de aproape treizeci de ani, pleșuv în vârful capului și în curs de chelire pe margini, care continua să-și mestece mustața și să se întrebe dacă se prinsese cineva de la Seminar că era un simulant bătut în cap, fiindcă la drept vorbind nu avea nici o carieră și nici o afacere, ci doar vindea mici chestii triunghiulare la el la subsol, cu patruzeci și șapte de cenți bucata, pentru Piese de Computer, deși nutrea ambiții mari pentru ceva mai bun, motiv pentru care se și găsea de altfel aici.
Cortul Centrului de Schimbare Personală se deschise, iar el intră aplecându-se.
Înăuntru se aflau Tom Rodgers și câteva asistente, plus un manechin în salopetă așezat pe un scaun.
– Bine-ai venit, Neil, zise Tom Rodgers, uitându-se la ecusonul cu numele lui Neil. E o onoare să te am la Seminarul meu, Neil. Pentru început, Neil, o să te rog să scrii pe pieptul manechinului ăstuia numele Gene-ului personal pe care-l ai în viața de zi cu zi. Adică numele celui despre care crezi că ți se cacă-n fulgii de ovăz. Înțelegi ce-ți spun?
– Da, zise Yaniky.
Tom Rodgers vorbea foarte repede, de parc-ar fi avut sute de oameni de schimbat într-o singură zi, ceea ce era foarte adevărat. Pe Yaniky nu-l deranja chestia asta. Era pur și simplu mulțumit că se număra printre ei.
– Ai nevoie de ajutor ca să stabilești cine e persoana? spuse Tom Rodgers. Cel care ți se cacă-n fulgii de ovăz?
– Nu, zise Yaniky.
– Excelent, spuse Tom Rodgers. Acum scrie-i numele și dedesubt trece modul principal în care crezi că ți se cacă persoana aia în fulgii de ovăz. Fii sincer. Rămâne între noi doi.
Pe minitabla de scris fixată pe pieptul manechinului Yaniky scrise „Winky: pare nebună, e bisericoasă și are nevoie de-un loc al ei“.
– Super! făcu Tom Rodgers. Un început grozav. Acum fii atent ce fac. Hai să umblăm la acordul fin. Putem să tăiem „pare nebună“? Dacă persoana asta, Winky, ar avea un loc al ei, faptul că pare nebună ar mai fi o problemă? Sau nu chiar atât de mare?
Yaniky și-o imagină pe soră-sa părând nebună, dar la ea în apartament.
– Nu chiar atât de mare, spuse el.
– În regulă! zise Tom Rodgers, ștergând „pare nebună“. E important să simplificăm, ca să ne concentrăm exact pe ce vrem să schimbăm. Bun. În clipa asta, am stabilit că se poate trăi cu persoana care „pare nebună“, dacă reușim să ți-o scoatem din casă. Un mare pas înainte. Dar de ce să ne oprim aici? Să-ți propun ceva: dacă tot scapi de ea, ce te mai privește că e bisericoasă?
Yaniky și-o imagină pe Winky părând nebună și vorbind ca o nebună despre Dumnezeu, dar la ea în apartament.
– Ar fi cu siguranță mai bine, spuse el.
– Bineînțeles c-ar fi, zise Tom Rodgers și șterse până când pe manechin rămase „Winky: are nevoie de-un loc al ei“.
– Vezi? spuse Tom Rodgers. Vezi cum am simplificat? Am redus totul la un singur lucru. Îți convine enunțarea asta simplă și directă a problemei?
– Da, zise Yaniky. Da, îmi convine.
Acum Yaniky își dădu seama ce anume îl călca pe nervi la Winky. Nu erau buclele ei cândva roșcate, care se albiseră, astfel încât acum arăta de parcă și-ar fi înmuiat creștetul în clei și pe urmă și l-ar fi cufundat într-o cadă cu tampoane de vată; nu era porțiunea de chelie pe care și-o vopsea în fiecare dimineață cu o substanță albă; nu era fața trandafirie și lucioasă, pe care se întipăreau mereu expresii ciudate și vesele în momente nepotrivite, ca atunci când o invitase pe Beverly Amstel la cină și când gătise degeaba rețeta specială de chiftele, fiindcă Bev se uitase întruna la Winky panicată; nu era felul cum se întorcea țăcănind din tocuri de la școala de pe lângă biserica unde preda și felul cum îl ținea prea mult în brațe, mirosind a apă de flori și galvanizată de faptul că predicase cuvântul afurisitului de Cristos; era pur și simplu faptul că erau prea bătrâni ca să mai locuiască împreună, că el avea lucruri pe care voia să le îndeplinească, iar ea tânjea prea mult după atenție și-l făcea să nu se poată concentra.
– I-ai spus persoanei ăsteia, Winky, că statul cu tine e o piedică în calea dezvoltării tale personale? spuse Tom Rodgers.
– Nu, nu i-am spus, zise Yaniky.
– Așa mă gândeam, spuse Tom Rodgers. Ești bun la suflet. Nu vrei s-o rănești. Bravo ție, dar știi ceva? Tot o rănești. O rănești nespunându-i adevărul. Și nu cumva spun acum că, prin tăcerea ta, i te caci în fulgii de ovăz? Ba da, asta spun. Spun că există la voi un fel de căcare reciprocă. Cum poate crește Winky hrănindu-se doar cu minciuni? Nu e adevărat că adevărul o să te elibereze? N-a spus cineva asta la un moment dat? Nu cumva a fost Cristos sau Dumnezeu, ceea ce ar fi o ironie, fiindcă Winky e atât de bisericoasă?
Tom Rodgers gesticulă în direcția unei asistente, care scoase o perucă dintr-o cutie și o puse pe capul manechinului.
– Lucrul pe care o să-l facem acum o să fie o abordare simbolică, zise Tom Rodgers. Culturile primitive o fac tot timpul. Uneori dau o mare petrecere în cinstea Fertilității, să zicem, sau își pictează copiii cu alb și-i lasă să lovească în Boală cu frunze de palmier și așa mai departe. Suntem oare în vreun fel mai isteți decât culturile primitive? Mă-ndoiesc. Ba chiar s-ar putea să fim mai proști. Avem febră hemoroidală? Au existat incași omorâți pe autostradă? Poftim, ține asta.
Îi dădu o bâtă de baseball lui Yaniky.
– Ce oră e, Neil? spuse Tom Rodgers.
– Ora câștigului? zise Yaniky. Ora când trebuie să câștig?
– Acum e ora când trebuie să câștigi, rosti edificator Tom Rodgers și arătă spre manechin.
Yaniky își roti bâta, manechinul căzu de pe scaun, peruca îi zbură de pe cap, asistenta o luă de jos și o vârî la loc în cutie, iar Tom Rodgers îl îmbrățișă energic pe Yaniky.
– Ceea ce ai spus acum simbolic, zise Tom Rodgers, este: „Gata, Winky. Ia-ți zborul, Winky. Te iubesc, dar mă omori, iar eu sunt un om bun, un copil al Domnului, și nu merit să mor. Merit să trăiesc, cer să trăiesc, așa că găsește-ți un loc al tău, fato! Zboară și într-o bună zi o să-mi mulțumești!“ Asta o să fie submantra ta, Neil, bine? Acum pleacă de-aici! Azi în drum spre casă vreau să murmuri, fără supărare, ci cu un fel de voioșie, pentru o concentrare mai bună, cuvintele următoare: „Acum e Ora Când Trebuie să Câștig! Gata, afară! Afară!“ O să faci asta pentru mine?
– Da, spuse Yaniky, foarte mișcat.
– Iar ea e Vicki, spuse Tom Rodgers, una dintre Tichiile mele Galbene cele mai bune, care o să te ajute să parcurgi etapa de Înfruntare. Neil! Îți urez noroc, pace și tot succesul de pe lume.
Vicki avea o față care părea să se fi izbit de volan într-un accident de mașină și care apoi fusese refăcută cu grijă până când ajunsese să semene cât de cât cu ceea ce fusese cândva. Câteva crestături curbate și paralele i se întindeau de la tâmple la bărbie. Îl duse pe Yaniky la o masă pliantă pe care scria „Centrul de Înfruntare“ și-i înmână o foaie de hârtie pe care era scris „Blând, Ferm, Iubitor“.
– Astea sunt caracteristicile unei Înfruntări reușite, spuse ea, întrucâtva mecanic. Acum întoarce foaia.
Pe verso stătea scris „Furios, Slab, Acuzator“.
– Astea sunt caracteristicile unei Înfruntări nereușite, spuse Vicki. O Înfruntare distructivă. Bun, să zicem că eu sunt persoana asta, Winky, iar tu îmi spui să mă car. Blând, Ferm, Iubitor. Începe.
Iar el începu să-i spună verde în fața schimonosită a lui Vicki că-i distrugea viața, că-l seca de energie și că trebuia să se ducă și să trăiască altundeva, și Vicki încuviință din cap, îl mângâie pe mână și apoi îl întrerupse ca să-i spună că era prea sever.
Volumul va apărea la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, versiunea în limba română fiind semnată de Radu Paraschivescu