Un roman al Blajului de altădată

Am consemnat la timpul cuvenit, în paginile României literare, apariția fundamentalei ediții Ion Agârbiceanu, îngrijită de Ilie Rad, în colecția „Opere fundamentale” a Academiei Române. Chiar dacă nu a provocat (cel puțin deocamdată) o repoziționare în canonul istoric, ea a scos la iveală fațete mai puțin cunoscute ale creației scriitorului, personalitate complexă, în lumea literară, ca și în cea sacerdotală.

La numai câțiva ani de la reeditarea în volumul VII al acestei ediții, ni se propune acum o reluare separată a romanului Licean… odinioară, apărut pentru prima dată în 1942. Nu este, evident, vorba de cel mai bun roman al lui Agârbiceanu, dar, cum subliniază Ilie Rad în Nota asupra ediției, în mod paradoxal, e cea mai editată scriere de ficțiune a prozatorului, aceasta de față fiind cea de-a șasea ei apariție.

Un asemenea succes postum – căci toate reeditările se produc după moartea scriitorului, începând cu cea îngrijită de Aurel Sasu, în 1972– este, cumva, straniu și justifică, fără doar și poate, o circumscriere. Așa cum și încearcă să fie noua ediție, figurând în cuprinsul unei colecții consacrate Blajului și tradiției sale în cultura română, însoțită de un aparat critic mai amplu și, în același timp (spre deosebire de volumul VII al variantei academice, care cuprindea și alte texte), aplicat strict romanului și rostului său în cadrul creației lui Agârbiceanu.

Contextul în care a apărut Licean… odinioară, mai întâi în paginile „Revistei Fundațiilor Regale“ (primele șase capitole), apoi în volum la Fundația Regală pentru Literatură și Artă (cu anul de apariție greșit, 1939, în loc de 1942), este, firește, cel al războiului și, în particular, al Diktatului de la Viena, care ne răpise, în 1940, jumătatea de nord a Transilvaniei. Sunt, prin urmare, aceleași circumstanțe care vor da o coloratură mai apăsat națională prefeței lui G. Călinescu la Istoria literaturii române de la origini până în prezent și care au stimulat, între 1940-1944, și alte opere de evocare a Transilvaniei, a luptei pentru unitatea națională. Același demers, la scară mai mică, a fost consacrat și Basarabiei și Bucovinei de Nord, însă acestea, fiind recuperate în 1941, după mai puțin de un an de ocupație sovietică, au intrat într-o altă zonă a discursului cultural.

Nu cred că putem vorbi de cenzură sau de propagandă, nici în cazul romanului lui Ion Agârbiceanu, nici în cel al lui G. Călinescu sau al altor scriitori care, în această perioadă a războiului, au produs opere cu tematică națională, mai vagă sau mai apăsată. Nu numai pentru că imaginea venerabilului sacerdot și scriitor ardelean, scriind un întreg roman la cererea unui anonim ofițer de la cenzură, este grotescă și neverosimilă. Ci și pentru că propaganda și cenzura dintre 1940-1944, atunci când s-au exercitat în literatură, s-au aplecat preponderent asupra poeziei și reportajului de război: subiect istorico-literar abordat recent, cu sagacitate, rigoare și umor de Ștefan Cazimir, într-un amplu studiu din cartea sa Periscop literar (2019). Există o enormă distanță, morală și literară, între Agârbiceanu, evocator al Blajului de la cumpăna secolelor XIX-XX, și imnografii de serviciu, în versuri sau proză gazetărească, ai „războiului sfânt de la Răsărit”.

În al doilea rând, de la Mircea Zaciu încoace circulă o anumită neînțelegere cu privire la Licean… odinioară, în parte, întreținută chiar de nedesăvârșirea artistică a romanului. Mă refer la confuzia, pe care unii comentatori o fac în mod repetat, între roman și autobiografie. Textul are, desigur, resorturi autobiografice, fiind vorba de un set de întâmplări derulate în universul școlar blăjean, la finele secolului al XIX-lea (după cum demonstrează Ilie Rad, anumite referințe culturale permit cu ușurință datarea), adică exact în perioada în care scriitorul însuși studiase acolo. Dincolo de acestea, însă, Licean… odinioară este – arată editorul într-o substanțială prefață – o operă de ficțiune, cu numeroase delimitări nete de biografia autorului. Și, adaug eu, cu o proiecție etică prin care conținutul spiritual este subsumat unui credo situat pe alt plan, redevabil momentului de șoc trăit de conștiința națională în 1940, când România Mare s-a prăbușit.

În consecință, numai anumite părți din biografia personajului principal, Ionică Albu – despre care s-a spus în mod repetat că ar fi un alter ego al autorului –, coincid cu cea a lui Agârbiceanu însuși. Ilie Rad, în excelenta introducere amintită, a dat câteva exemple limpezi în care scriitorul (aflat, are dreptate Dumitru Micu, în deficit de imaginație) a apelat la alte personaje și întâmplări blăjene, spre a contura personajul principal. Care devine, astfel, mai curând o efigie a școlarului blăjean de la cumpăna dintre secole, decât un alter ego al autorului însuși. Ideea de personaj-efigie, de altminteri, vizibilă și în textura altor personaje, cum ar fi profesorul Ion Pascu – „prototip al dascălului blăjean”, spune Rad –, este în acord cu intențiile romancierului, care nu și-a propus să scrie, în 1942, niște memorii ficționalizate (pentru un plus de pudoare, eventual), ci un roman-frescă al anilor de formare a generației care a construit dincolo de Carpați, ideologic și politic, România Mare.

În asta și constă, de fapt, slăbiciunea romanului. Nu în „alinierea” la un comandament politic, cel al momentului 1940-1944, ci în fractura constructivă care survine între primul palier al romanului – cel în care se edifică acea frescă a Blajului greco-catolic și românesc, a Blajului școlilor – și cel de-al doilea, în care, împrumutând pentru biografia lui Ionică Albu o întâmplare celebră a „Micii Rome” (cea în care un grup de trei elevi a arborat tricolorul românesc pe mai multe edificii simbolice din oraș), prozatorul a „mutat” miza romanului sub o altă zodie. Fără o suficientă motivare epică și fără o conturare psihologică verosimilă a personajelor. În cel mai reeditat roman al său, Agârbiceanu se abate, în realitate, de la cele două axe ale literaturii sale: 1) în loc să contureze un caz moral și să-l lase pe cititor să tragă concluziile, ca în romanul Arhanghelii (1914), el in ­strumentează „predica” narativă către concluzia că sensul suprem al învățăturii, creștine și laice deopotrivă, a Blajului este cauza națională, și 2) în loc să lase personajele să fie construite „pe dinăuntru” de natura lor, ca în prozele sale scurte, el alcătuiește niște biografii schematice, foarte aproape de tipizare și, în consecință, inapte să susțină o asemenea metamorfoză, de la condiția de țărani tineri, la începutul drumului emancipării prin cunoaștere, până la actul politic al afirmării identității naționale.

Rămâne în picioare (și, poate, explică popularitatea neașteptată a romanului, după 1989) fresca Blajului românesc și greco-catolic de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Un Blaj deja conectat pe deplin la circuitele culturii naționale (de la polemica Maiorescu-Gherea la nașterea tradiționalismului literar), devotat, în egală măsură, edificării spirituale creștine a românilor ardeleni și prezervării identității lor naționale, dintr-o perspectivă europeană ce se revendica de la Roma. Distrugerea, de către comuniști, a Bisericii Române Unite cu Roma și a școlilor Blajului, în 1948, a fost o crimă culturală de proporții, săvârșită în deplină cunoștință de cauză, spre a eradica unul dintre principalele canale de legătură ale românității cu ea însăși și, în același timp, cu Occidentul emancipării și al modernizării. Romanul Licean… odinioară, în paginile sale cele mai reușite, readuce la viață această lume românească distrusă de comunism, nu spre a alimenta nostalgia, cât spre a îndemna la regăsire.

Ca toate edițiile îngrijite de Ilie Rad, și aceasta este de mare încredere, atât sub aspectul stabilirii textului, cât și sub cel al aparatului critic, de neocolit pentru o viitoare monografie critică Agârbiceanu. Abia această reeditare, trebuie spus, pune în lumina corectă romanul Licean… odinioară, fixându-i locul în ansamblul creației autorului și risipind confuziile adunate în timp în jurul său. 

P. S. Din păcate, postfața lui Cristian Bădiliță este doar un lung delir catehetic, expresie mai mult a unei dorințe de virtue signalling, decât a unei reale înțelegeri a romanului sau a operei lui Ion Agârbiceanu. În opinia mea, putea foarte bine să lipsească.