La Editura Cartea Românească a apărut antologia Încifrările a poetului Aurel Rău. Prefața criticului literar Gheorghe Grigurcu, La poezia lui Aurel Rău, este, în fond, un studiu profund și empatic al operei. Aceasta este urmată de un exercițiu confesiv și în același timp autocritic, aproape jungian, putem spune, al autorului asupra operei de o viață, exercițiu numit Simple digitări.
În paginile ce urmează se desfășoară poemul a aproape șaptezeci de ani de creație, cu foșnetul moale al tapiseriei de la Bayeux, broderia minune întinsă pe aproape șaptezeci de metri de pânză. Poeziile selectate de Aurel Rău cu rigoare capătă o nouă perspectivă și valoare datorită selecției autorului, contextualizării în structura volumului și în povestea pe care acesta o spune. Un plus de sens, întrucât antologia spune istoria unei vieți, prin luminile și umbrele aruncate de poeme peste timp, razele lor împletindu-se acum într-o poveste altfel depănată, altfel înțeleasă.
Busola oferită cu generozitate de către criticul literar face posibilă orientarea în acest teritoriu vast, un tărâm interior, al emoției și trăirilor delicate, purtând efigia lui Janus, privind spre trecut (prezentul lor) și spre viitor (prezentul cititorului), rostogolind înțelesuri de o parte și de alta a clipei. Cuvântul de început al poetului vine să clarifice, o dată în plus, cuvintele poeziei. Istoria personală (mica istorie) se împletește cu marea istorie. Sub vremi, existența ca ființă umană și ca ființă poetică într-un univers opresiv devine o luptă cu sine și cu îngerul. Elementele și figurile se reașează ca într-un caleidoscop la îndemâna memoriei. Astfel titlul unui poem, direcția unui volum, tematica unei perioade, stilistica și întreg repertoriul de care uzează poetul pentru a-și ridica opera sunt înfățișate cititorului urcând noi semnificații în emoția resimțită la citirea poemelor. Este un mare câștig prezența acestor două coloane ce susțin volumul antologic: analiza criticului literar și auto-analiza poetului. Aurel Rău nu și-a dorit Încifrările drept catrene enigmatice, dar a reușit și performanța ca, prin exercițiul decriptării, să nu strivească nicidecum corola de minuni a poeziei.
Privirea panoramică asupra volumului descoperă arta secvențială în frumusețea și dinamismul ei. Dispuse linear, elementele compoziționale, în culori tari, curg din caseta narativă în tabloul descriptiv, din contextul cotidian în cel medieval: Pe aici au trecut, apărând hotarul,/ Domnitorii Moldovei, îmbătrâniţi pe cai –/ Domniţele mai aşteaptă-n Cetatea Neamţului,/ Sângele plăieşilor a-ngrăşat pământul/ Şi-s glasuri haiduceşti din plai în plai (Drumuri din vechime), din codul convențional în perspectiva fantastică, alegorică, în basm: Sturionii vorbesc pescarilor,/ stăpânii mărilor:/ „Noi suntem fluierele mute/ prin care cântă marea./ Adânc în valuri plutim/ și-n furtună ni-i somnul. (Blestemul sturionilor). Totul se desfășoară cu fluență și elocvență. Măreție și caricatură, dramă și dinamism, secvențe marginale, note de subsol ori exterioare, aparent fără legătură cu miezul poeziei, dialoghează, în fapt, cu aceasta. Firele lirice se întrețes dând relief și prestanță acestui cântec al vieții, un poem din poeme.
Dacă însă lăsăm privirea să se apropie de acest mare poem, să poposească asupra lui, vom putea descoperi poemele ce-l alcătuiesc, secvență cu secvență, fiecare – un microunivers. Astfel, fiecare parte a întregului e desăvârșit structurată, cu elocvență clasică și cu prospețimea înrâuririi moderne, puternica impresie decupează detaliul din peisaj și, contextualizându-l, îi oferă o basculare de sens ce înflorește în carnea poemului: Și le-au ars de vii (Ziarele)/ M-am uitat în toate cărţile de rugăciuni, toată noaptea, am /vreo patru ori şase, ortodoxe şi greco-catolice, şi n-am găsit nici /o rugă pentru păsări. (Rugă pentru păsări).
Vastei panorame a lumii i se opune nevoia de cuprindere urmată de decantarea în vers, lucru ce oferă înțelegerii lucide paravanul subtilității. Scena senină a naturii în opoziție cu frământarea dramatică, interioară, mascată (autorul detaliază cauzele în Cuvântul său): Un munte/ înhămat la Carul Mare/ reface o clipă iluzia/ că va fi un leac, o schimbare,/ o poruncă mai grea/ Înaintea/ sorocului mare/ al tuturor. (Ziceri de lună roșie). Cu întreg instrumentarul aflat la îndemâna creatorului de poezie, Aurel Rău așază în poeme o încordare de arc, un resort care se dovedește viabil peste timp. E o frumusețe delicată dar care copleșește cititorul. În eclerajul diafan contururile devin blânde până la estompare, elementele se dezgheață, se topesc în transparențe calme. Lumină și lucruri devin un fluid ce se revarsă asupra tuturor, ca să urci la lumina lui, care te-nvăluie,/ şi printre pomi înfloriţi să-ţi strigi larii,/ cu glas de gând (Spații).
Sonoritățile poeziei, cu discretul manierism, cu influența grupării de la „Steaua“ căreia poetul îi aparține, au o rezonanță gravă, particulară, pătrunzătoare, de neconfundat.