Ștefan Mitroi face parte din acea categorie de prozatori, puțini la număr, pentru care calitatea esen țială rămîne povestitul: el este un autor de povești (Mircea Eliade vorbea, în anii 1970, despre nevoia de poveste a omului contemporan), într-o serie pe care o deschide, firește, Ion Creangă (Dănilă Pre peleac, Povestea porcului, Stan Pățitul) și o continuă, de exemplu, Dumitru Radu Popescu (cu romanele sale din anii 1970, F, Vânătoarea regală, Cei doi din dreptul Țebei, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme), Fănuș Neagu (într-o cheie poematică, Ningea în Bărăgan, Îngerul a strigat, Pierdut în Balcania, În văpaia lunii), Ștefan Bănulescu (Cartea de la Metopolis), iar în proza optzeciștilor, Tudor Dumitru Savu (Marginea Imperiului, Treizecișitrei, De-a lungul fluviului, Fortul), Ovidiu Dunăreanu (Lumina îndepărtată a fluviului), Gabriel Chifu (Punct și de la capăt, Ploaia de trei sute de zile, În drum spre Ikaria). Acestei serii validate estetic de calitatea cărților, dar și de notorietatea autorilor, i se circumscriu aproape toate volumele de proză ale lui Ștefan Mitroi, Războiul de după război, Somnul verde al copacilor, Gaura sau apă vie, apă moartă, Viața inversă a lui Cocostel Ouatu și, acum în urmă, Goarna lui Tuturuz (Editura Rao, 2019), putînd fi încadrate în ceea ce s-a numit realul miraculos, o sintagmă care precizează, în primul rînd, statutul literar al poveștii între celelalte specii narative ale prozei de ficțiune; substanța epică se hrănește cu întîmplări și personaje fantastice, dar spațiul său de desfășurare este unul real, plasat în limitele unor coordonate geografice cunoscu te, creditat, adesea, de prezența unui personaj istoric.
Începutul romanului fixează cu precizie temporalitatea textului; mai întîi, e timpul mitic, de dincolo de istorie, al uriașilor, prezenți în multe cosmogonii ale popoarelor, consemnat, la noi, printre alții, de Adrian Fochi și Romulus Vulcănescu; prozatorul reține de acolo legenda conform căreia lumea, formele de viață au apărut din dezmembrarea corpului unui uriaș, pe capul uriașului „adormit” în cîmpia nord-dunăreană de lîngă Zimnicea construindu-se cătunul cu casele călătoare, personaje ale narațiunii. Apoi este timpul istoric al înființării cătunului în vremea „războiului cu turcii” pînă la moartea timpului lor, adi că, pînă la înstrăinarea oamenilor care părăsesc măgura definitiv: patru generații de la întemeietori, pentru că a cincea, fiii ultimei „perechi” care va fi locuit în casele cătunului sînt cei care, ple cînd, lasă timpul în memoria locului, în lumina confuză a unui atun ci mereu rememorat de casele, biserica, școala, fîntîna, uriașul „gazdă” și mormintele din cimitir ale celor de dinainte, de cînd timpul era istorie. Lumea fiilor neantizează lumea părinților, o surpă definitiv, părăsind-o, iar memoria acestora se salvează în cartea lui Hariton, strănepotul lui Iacovache, întemeietorul.
Parabolă a ruinării satului de azi, Goarna lui Tuturuz îl restituie pe gama largă a procedeelor epice specifice poveștii, de la dezvoltările fantasticului la înfăți șările fantasmagoricului, pivotînd mereu în jurul miraculosului. Oa menii din romanul lui Ștefan Mitroi tac, părăsind în liniște viața și mutîndu-se în cimitir, primele patru generații, apoi, înstrăinîndu-se și părăsind casele părintești pentru a pleca „la oraș”, stră nepoții acelora. Casa, spune G. Bachelard, este o supradeterminare a celui care o locuiește; în viață fiind, oamenii au făcut un trans fer al sufletului, întîmplărilor, vieții înseși, trăind cu casele „sub același acoperiș”, modelați – oameni și case – din „aceeași țărînă”. Părăsit, cătunul se scufundă într-o liniște deplină, la fel cum casele care trec în pămînt; năruirea e întreruptă de cîntecul unui cocoș de tablă ruginită, care trezește la viață, la cuvînt, ca sele, activîndu-le memoria: ele vorbesc, spun povestea din Casa lui Hariton, din Goarna lui Tuturuz, adică și, ca într-o nouă geneză, dau viață oamenilor, întîmplărilor, chipurilor, destinelor, suflete lor de demult, pe care le-au închis între pereții lor. Caselor li se alătură, în timpul memoriei, cimitirul și mormintele de acolo; cimitirul viu moare și el pentru că, iată, „în cătunul de pe căpățîna uriașului nu mai avea niciun om de murit!”, nu înainte, însă, de a-și aminti, cu un umor negru, viața de huzur, cu „zilele pline” din timpul războaielor și din vremea holerei care „i-a adus cele mai multe bucurii”. Înainte de dispariția oamenilor și a timpului istoric, vor fi fost toate faptele pe care și le amintesc casele lui Hariton, iar protagoniștii lor sînt ființele vii din ima ginarul luxuriant al prozatorului: cimitirul și mormintele, săniile croite de Pelencea, clopotnița care își părăsește biserica, luînd și crucea de deasupra, pentru a însoți casele în drumul lor spre București, fîntîna, timpul însuși care, în unele locuri, „își ia tăl pășița”, în altele, „rămîne pe loc”, legîndu-se de existența oameni lor (el este numai întrucît este perceput de aceștia), biserica, în tr-o permanentă mișcare, știe tot, gîndește și are acces la gîndurile celor din jur, sfinții din icoane care fac vizite în sat, la ca sele celor ce își serbează ziua numelui, unde sînt așteptați „cu lă utari și masa pusă”, școala care, rămasă fără elevi, pleacă și ea odată cu casele: lumea își iese din rosturi.
Toate aceste ființe vii se află în amintirile caselor care, urmînd sfatul uriașului, pleacă la București, unde s-au dus toți cei din cătun „O să-i găsiți pe toți în Bu curești, iar Bucureștiul o să-l găsiți luînd-o spre răsărit, peste cîmp. În mai puțin de o săptămînă, ajungeți acolo!”, spune uriașul caselor, îndemnîndu-le la drum. Casele pleacă în căutarea celor ca re le-au părăsit, cătunul se pustiește, dispare timpul istoric, de două secole de la întemeiere; dispare și timpul mitic pentru că uriașul urmează caselor în drumul lor. Casele călătoare fixează is toria neamului care a crescut și s-a stins între pereții lor, în ele sînt viețile, dar și morțile oamenilor, sînt acasa lor pentru că locul din București va fi fiind o biată locuință, lumile se în străinează una de cealaltă. Toate poveștile ființelor vii din cătunul nord-dunărean se adună în povestea lui Hariton, pe care acesta o spune (și) în versuri, iată, într-o epopee: „Se duse și Pelencea într-o joie,/ Uitînd să ceară de la iarbă voie/ Iar cîrtiței să-i spună c-o să vină/ În raiul ei îngust fără lumină”. Romanul lui Ștefan Mitroi închide o poezie „de o frumusețe rară”, cum spune Ioan Es. Pop, într-o caldă prezentare a cărții: o poezie, adaug, mustind de imagini suprarealiste.
Goarna lui Tuturuz e una din cărți le remarcabile din stricta noastră actualitate literară.