Un protagonist distrugător al istoriei – gripa spaniolă

Volumul semnat de Laura Spinney (2017) și publicat și în România în această primăvară – într-un context al pandemiei și într-o situație a izolării – are ca subiect analiza fenomenului de gripă spaniolă din 1918 care a produs, așa cum reiese din cercetările ulterioare, de vreo cinci ori mai multe victime decât fronturile Primului Război Mondial.

Cartea – departe a de a fi un studiu exhaustiv asupra fenomenului (nici nu are cum să fie!) – este una dintre cele mai documentate cercetări asupra acestei pandemii care a cuprins lumea la începutul secolului XX și este bazată pe documente istorice, rapoarte medicale, statistici, jurnale, discursuri politice și presă. Interesante sunt măsurile luate de autorități în momentul în care s-au confruntat cu virusul, restricții și măsuri care, paradoxal (sau nu) le regăsim într-un context similar o sută de ani mai târziu: izolarea persoanelor bolnave, purtarea de măști, carantină pentru unele localități, interzicerea adunărilor, accentuarea măsurilor de igienă, restricții privind deplasarea persoanelor etc. „Cordon sanitar. Izolare. Carantină. Acestea sunt noțiuni puse în practică de oameni cu mult înainte de a înțelege natura agenților de contagiune, chiar cu mult înainte de a se gândi că epidemiile sunt date de Dumnezeu. De fapt, e posibil să fi avut strategii de distanțare față de sursele infecțiilor încă dinainte de a fi oameni în adevăratul sens al cuvântului.” Chestiunile legate de originea acestei epidemii sunt controversate – speculațiile înclină către origini chinezești, franceze sau americane – însă indiferent de zona care a genera-o, consecințele răspândirii au fost devastatoare, iar cele trei valuri ale epidemiei (în special cel de-al doilea) au ucis aproape 100 de milioane de oameni (firește, cu diferențe semnificative de la un spațiu geografic la altul).

Există în contextul volumului câteva ipoteze pe care autoarea le dezvoltă și le argumentează – și asupra cărora se oprește și istoricul Adrian Cioroianu, cel care semnează prefața cărții – accentuând însă faptul că ele fac parte totuși dintr-o gamă a speculațiilor post-factuale. Acestea ar fi: gripa spaniolă a generat grăbirea celui de-al Doilea Război Mondial, pandemia de la 1918 a dus la generații mai rezistente care au avut copii mai sănătoși și o a treia idee, gripa spaniolă a redus substanțial decalajul dintre speranța de viață a bărbaților și cea a femeilor (diferență care, la drept vorbind, a fost întotdeauna în favoarea femeilor).

Dincolo de progresele economice și medicale ale secolului al XX-lea, epidemiile și pandemiile au fost prezențe constante ale istoriei. Interesant este și faptul că, în comparație cu memoria colectivă a războiului, care se estompează în timp, „memoria molimelor catastrofale se construiește mai lent și, odată ce a atins un oarecare nivel de echilibru – determinat, poate, de amploarea deceselor respective – este, în general, mai rezistentă la eroziune.” De ce memoria unei pandemii are nevoie de timp să se dezvolte? – „Pentru că unul dintre motive este că nu e așa de simplu să numeri morții. Ei nu poartă uniformă, nu au răni care să indice ieșirea glonțului și nu mor într-o arenă bine delimitată. Ei sfârșesc în număr mare într-o perioadă mică de timp, pe o vastă întindere în spațiu și mulți dintre ei dispar în gropi comune.” Memoria – consideră autoarea mai departe – este un proces activ, iar detaliile trebuie să fie repetate pentru a fi reținute. Un război are un învingător și, evident, o versiune de discurs lăsată posterității care îi aparține, pe când o pandemie are doar învinși și, în niciun caz nu presupune o componentă eroică sau mitică inclusă în structura sa narativă. Comparativ cu războiul, „o pandemie nu are un început sau un sfârșit clar și nici eroi vizibili.” Adesea, gripa de la 1918 s-a suprapus în mintea oamenilor peste imaginea Primului Război Mondial și, se pare, cu greu iese din umbra acestuia (în zone restrânse, în Australia această pandemie s-a confundat și suprapus cu o epidemie de ciumă bubonică izbucnită în jurul anului 1900, iar în Japonia pandemia a fost eclipsată de izbucnirea unui alt dezastru, respectiv un cutremur din 1923). Cu timpul, oamenii de știință au început să furnizeze un vocabular al gripei, iar concepte precum memorie imunologică, susceptibilitate genetică sau oboseală post-virală au devenit parte din discursul referitor la pandemie. Acest limbaj/vocabular al gripei îți putea permite să faci predicții și „să le verifici comparându-le cu documentele istorice” și, în timp, se constata că „unele evenimente disparate au început să apară conectate, în timp ce alte legături, cândva evidente, au început să se estompeze și să dispară.”

Evident că au existat și acele metode experimentale de stopare/vindecare pentru gripa spaniolă, iar dintre aceste remedii (unele dintre ele cu evident efect placebo), autoarea menționează: aspirina și chinina – care, ingerate în exces, au generat decese prin intoxicare, preparate pe bază de arsenic – al cărui efect a fost devastator, inhalarea fumului de țigară sau a vaporilor de mercur, ba chiar și recomandarea consumului de alcool. Toate aceste practici – la care s-a recurs din disperare, întrucât nici comunitatea academică a momentului nu era pregătită să facă față unei pandemii – nu numai că nu au avut efectul scontat, dar au agravat și situația. Singura metodă – și până astăzi, cea mai eficientă, recomandată în cazul răspândirii unui virus – respectiv izolarea, a fost cea mai puțin respectată, din diverse motive. Din păcate ,„în general, oamenii nu au făcut asta. S-au ajutat unul pe celălalt, demonstrând ceea ce psihologii numesc «rezistență colectiv㻓, mulți din considerente de educație (respectul pentru părinți) sau religioase („bunul samaritean”), iar această atitudine a generat mai multe victime. În cadrul unei analize comparative despre felul în care diferitele țări au gestionat fenomenul, autoarea prezintă poziția istoricului Alfred Crosby (referitoare la pandemia din America) care considera că democrația „nu e de ajutor într-o pandemie. Nevoile securității naționale, ale economiei prospere și ale sănătății publice sunt rareori aliniate, iar politicienii care le apără pe primele două o subminează pe a treia, doar făcându-și datoria.”

În 1918, presa a fost principalul vector de comunicare cu oamenii și a jucat un rol fundamental în respectarea – sau, dimpotrivă, în nerespectarea – măsurilor impuse de către autorități. Au preluat adesea inițiativa educării maselor, au transmis mesajele guvernelor însă, uneori distorsionate, incomplete sau cu adaosuri de editoriale neconvenționale și neoficiale. Confuziile, informațiile eronate, fake-news-urile și manipulările prin intermediul presei scrise au fost vizibile și la nivelul anului 1918. E interesant de urmărit – și în contextul actualei pandemii – în ce măsură acest tip de difuzare al mesajului s-a perpetuat și impactul pe care l-a avut (și îl mai are) asupra societăților, indiferent de gradul de dezvoltare economică pe care îl presupun.

Volumul se încheie într-o notă speculativă – „majoritatea experților consideră că e inevitabilă o altă pandemie de gripă (volumul a fost publicat de autoare în anul 2017). Singurele lor întrebări sunt când va apărea, cât de mare va fi și ce putem face pentru a fi pregătiți? Se poate formula o lecție în raport cu această pandemie? – îi învață ea ceva pe oameni? Probabil că singura concluzie care se desprinde și care se verifică în timp e cea care are la bază ideea că, la scara istoriei mari, după epidemie, viața oamenilor va intra la un moment dat într-o nouă rutină. Lumea după pandemii ia un curs diferit iar această rupere de ritm nu este neapărat catastrofică și nici obligatoriu benefică. Istoria a confirmat faptul că o epidemie își va urma cursul și, la un moment dat, va dispărea singură, fără intervenții, dar măsurile de distanțare socială o pot încheia mai repede, reducând numărul de victime. Cert este că această pandemie, dincolo de faptul că provocat imaginația oamenilor (ingeniozitatea lor) a descoperit și vulnerabilitatea lor. Istoria a fost modificată atât la nivel de colectivitate, cât și individual. În același timp, prin urmările pe care le-a avut, a influențat politica globală, relațiile dintre oameni, structurile familiale, a schimbat cursul unor evenimente precum și modul de percepere al medicinei, al igienei și al religiei.