La numai 45 de ani, pe care îi va împlini în acest an, la 30 iulie, scriitoarea norvegiană Maja Lunde a vîndut peste 20 de milioane de exemplare din volumele sale, traduse în peste 30 de limbi, și aniversează doar cinci ani de la primul ei roman care nu e dedicat explicit copiilor: Bienes historie (Istoria albinelor), 2015. Acest best-seller a apărut recent și în limba română, tradus cu finețe și expresivitate de Sanda Tomescu Baciu, pionieră a studiilor scandinave în România, la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. El face parte dintr-o „tetralogie a climei“ din care autoarea a mai publicat pînă acum doar două părți, în 2017 și 2019: Blå (Albastru) și Przewalski hest (Calul Przewalski). Dintre autorii contemporani ai țării sale este singura din main-stream care a cunoscut recent, și încă rapid, un succes comparabil cu al cunoscuților experți în crime Karin Fossum, Jo Nesbø sau Anne Holt.
Ca și în cazul altor scandinavi aflați pe val, romanul Istoria albinelor este destul de complicat ca să atragă un cititor inteligent și destul de simplu și inteligibil ca să nu-l plictisească. Este o distopie de tip ecologist care îmbină trei „povești“ expuse în capitole alternative. Ele se petrec în anii 1852, 2007 și 2096. Sînt jaloanele unei istorii a albinelor, încheiată tragic pentru omenire: prin dispariția lor. Dacă Maurice Maeterlink le-a descris viața (1901 – La vie des abeilles), Maja Lunde se ocupă de extincția lor. Lipsite de prețioasele vietăți care polenizează plantele, determinînd decisiv înmulțirea lor, civilizația umană se duce, tranșant vorbind, dracului.
Oamenii, nechibzuiți și haotici cum îi știm și cum îi vedem acum, în lupta cu recenta pandemie, nu își dau seama la timp de consecințele groaznice pe care le pot avea perturbări aparent mărunte ale cadrului natural. Și celelalte romane apărute în viitoarea tetralogie explorează viitorul, plasîndu-se mai aproape de noi în timp, în 2041 și 2064.
Cele trei povești din Istoria albinelor îi au ca protagoniști pe George, în Anglia anului 1852, un naturalist amator căruia soția îi naște un băiat și șapte fete, pe William, un apicultor din Ohio, SUA care, în 2007, are un singur băiat, iar acela vrea să se facă scriitor, nu să crească albine, și pe chinezoaica Tao. Iar Tao are un copil de trei ani, pe Wei-Wen, și lucrează, ca și majoritatea covîrșitoare a compatrioților ei, la continua și istovitoarea operațiune de polenizare „manuală“, în locul dispărutelor albine. Dacă imensa populație de polenizatori nu și-ar face treaba – cu prețul renunțării la majoritatea celorlalte activități umane, la educație și la cultură în primul rînd – chinezii ar muri de inaniție așa cum s-a întîmplat în mare parte cu europenii și americanii.
Finalul, care unește cele trei povești, e totuși unul optimist. În China, populația de albine începe să renască. Din păcate, primul semn al acestei renașteri este moartea micului Wei-Wen din șoc anafilactic provocat de o înțepătură a primelor noi albine.
Prima poveste este a apicultorului amator, William, care inovează stupi și redescoperă pe cont propriu ceea ce era deja modernitatea în apicultură. Colony Collapse Disorder – CCD este un sindrom real, semnalat demult, dar devenit puternic în 2007 în SUA, care afectează 90% din stupii lui George, eroul celei de-a doua povești. Chinezoaica Tao, cea din a treia poveste, trăiește într-o lume deja devastată de dispariția insectelor polenizatoare. În fiecare istorie este vorba mai ales de familiile celor trei protagoniști, despărțite de mii de kilometri în spațiu și decenii în timp. Romanul este un „trei în unu“ unit de existența și dispariția albinelor. Abia gestionată eficient, apicultura e în pericol să dispară odată cu normalitatea de pe Pămînt.
Cititorul are la dispoziție, între aceleași coperte, trei narațiuni: una de secolul XIX, aducînd și ca scriitură cu Surorile Brontë, a doua din specia realismului cu subiect agrest al Vestului Mijlociu al SUA, a treia – o distopie de tip post-apocaliptic, cu comunități abandonate și orașe-fantomă, dar nu lipsită, după împrejurări cumplite, de un necesar happy-end.
Fiecare dintre aceste trei părți, practic nemiscibile, ale cărții are doza ei de patetism care vizează sufletul unui cititor mai copilăros. Dar toate sînt bine scrise, cu o artă superioară a detaliului, ca și a dialogului sec. Ele arată o izbutită identificare cu personajele care se transmite și celui ce le parcurge împreună cu o doză bună de suspans. Odată stabilit conturul – cadrul și intențiile – Maja Lunde dă dovadă de o mare abilitate și siguranță în punerea culorilor pe planșă.
Succesul la public al ro manului este ga ran tat de luciditatea cu care autoarea conduce acțiunile și credibilitatea tuturor per sonajelor, oameni mijlocii încercați de o existență incomodă, adesea chiar nefericită, cu care se luptă, nu întotdeauna eroic și nici fără eșecuri inevitabile, lăsînd impresia desăvîrșitei autenticități.
Maja Lunde descrie, în cele trei narațiuni care constituie romanul său, cîte un episod din viața celor trei personaje centrale. Aceste vieți sînt legate de existența și, în ultimele două cazuri, de dispariția albinelor. Toate trei sînt puternic realiste. Eroii principali au aspirații personale dintre cele mai firești care nu se împlinesc nici automat, nici în totalitate. Ei apar supuși unor împrejurări pe care nu le domină. În mod aleator, un destin mai puternic decît ele devine prezent și le dă lovituri neașteptate, iar uneori le oferă compensații la fel de surprinzătoare.
William, britanicul, eșuează în dorințele pe care le are pentru unicul său fiu, ratează poziția de pionier în apicultură. În schimb o atrage pentru creșterea albinelor pe fiica lui cea mai mare și își recapătă sănătatea. George, americanul, are și el un eșec în îndreptarea unicului său fiu spre cariera de apicultor, singurul drum pe care îl vede posibil și singurul destin inteligibil al unui om, în viziunea lui. El pierde și albinele care îi erau rațiunea de a exista și resursa materială a traiului. I se oferă șansa de a înțelege că nu albinăritul este calea absolută de a supraviețui. Tao, chinezoaica, pierde cel mai mult: își pierde fiul și, în căutarea lui, cheltuiește și banii familiei, pe care îi destinase nașterii unui al doilea copil, în condițiile în care lucrul acesta era foarte greu îngăduit în țara sa, în viitorul imaginat de autoare. Totuși, lui Tao i se oferă perspectiva cea mai luminoasă dintre cei trei: ea poate vedea renăscînd albinele, are șansa revenirii la polenizarea naturală cu tot ceea ce înseamnă pentru ea și pentru lume lucrul acesta.
Scriitoarea norvegiană reușește lucrul cel mai greu și cel mai recomandabil în scrierea unui roman, să evite „excepționalul“ în caracterul și soarta personajelor, lăsîndu-le obișnuitul și firescul oricăror muritori, fie ei și de la sfîrșitul secolului XXI. Din acest punct de vedere, romanul ei își merită succesul. În același timp, romanul său este o realizare literară impecabilă prin faptul că expune credibil existența acelor oameni de rînd în trei epoci diferite. Doar una i-a fost accesibilă direct autoarei. Cu toate acestea, ea le înfățișează foarte plauzibil. Trecutul nu e idilic, prezentul e dur și banal, viitorul nu sună bine. Abia viitorul viitorului, ca să spunem astfel, ar putea fi normalitatea. Așa cum se întîmplă mereu, oamenii dintr-o epocă nu-și dau seama ce fericiți sînt. E ca în piesa lui Camil Petrescu în care Gelu Ruscanu e oripilat de ce se petrece în anul 1914 și de altfel se va sinucide din pricina asta, iar un interlocutor mai vîrstnic îl asigură că, foarte curînd, vremurile acelea vor părea paradiziace. Ceea ce s-a și întîmplat, fără ca nefericitul căutător de absolut să mai poată verifica. Trecutul și viitorul nu apar la Maja Lunde ca niște necontenite urzeli ale tronurilor, nici ca teatrul unor războaie stelare. Asta nu le face mai puțin complexe și interesante.
Maja Lunde este o autoare respectabilă, de urmărit, putem spera că și restul romanelor din tetralogie vor ajunge la noi în curînd și vor produce satisfacții de lectură pe măsura primului volum.