Cervantes. Omul care a inventat ficțiunea (în engleză The Man Who Invented Fiction: How Cervantes Ushered in the Modern World) de William Egginton se vrea, cel puțin în intenția autorului, un studiu despre rolul pe care l-a avut Cervantes în literatura lumii și în consolidarea ideii de ficțiune în lumea modernă. Din titlul (foarte incitant) înțelegem că e vorba despre o monografie, și în mare măsură, cartea ar putea fi considerată astfel. Dar autorul nu se mulțumește cu atât. Adaugă la începutul studiului o latură conceptuală, teoretică despre ficțiune care se îmbină artificial cu aspecte ale vieții lui Cervantes, dând impresia a două studii total paralele, lipite în grabă. De exemplu, în primul capitol, autorul imaginează lumea pestriță a tavernelor și hanurilor spaniole din 1605, cu petrecăreți care citesc cu mare plăcere aventurile nebunești ale unui cavaler. E vorba, ne lămurește criticul, după câteva pagini bune în care numește personajele celebre, despre… Cervantes și romanul acestuia Don Quijote. E o remarcă de o evidență deranjantă. Și nu singura, pentru că volumul în ansamblu conține o mulțime de astfel de truisme. Urmează câteva trimiteri la studii critice referitoare la ficțiune, dar argumentarea se pierde frecvent în ceața unei erudiții de conjunctură. De exemplu, pentru a-l face pe cititor să înțeleagă mai bine ce este ficțiunea și cum se reflectă ea în Don Quijote, autorul citează un fragment destul de neconvingător din… Marele Gatsby. Avântul didacticist în sens negativ continuă prin citate consistente și la fel de neconvingătoare, trimiteri în subsol la diverse studii critice, controverse ale autorului cu alții și cu sine însuși, o mulțime de fraze și idei redundante. Afirmații din corpul textului sunt reluate inexplicabil în subsol, aproximativ în același cuvine. Dar iată ce-și propune emfatic autorul la finalul capitolului introductiv: „Această carte explorează viața și lumea lui Cervantes, încercând să demonstreze cum a reușit să atingă inovația în literatură“ (p. 29), și: „sper să arunc o nouă lumină asupra noțiunii de ficțiune și să arăt cum a reușit Miguel de Cervantes să o inventeze“ (p. 30). Trecând peste traducerea precară a primei fraze citate, înțelegem că ambiția criticului este legată de o demonstrație a inovației romanului în literatură și de modul în care scriitorul spaniol a inventat ficțiunea. Să vedem.
După un portret fizic al lui Cervantes reconstituit din portretele vremii și completat cu pasaje descriptiv-imaginative destul de nereușite ale autorului, urmează o analiză a încadrării romanului în categoria poeziei a lui Aristotel, care ar fi specifică epocii. Este un pretext pentru o asociere a conceptului aristotelic cu ficțiunea, într-o lungă și prolixă paranteză teoretică. Aflăm bunăoară că poezia la Aristotel este legată de imitația unui personaj, pentru că… pe vremea lui Aristotel nu exista categoria ficțiunii. Tot despre conceptul de poezie la Aristotel și reflectarea lui diferită sub semnul ficțiunii se vorbește într-o paralelă ce se vrea a fi elocventă, între două strofe din poemul Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso și un fragment din Don Quijote. Interpretarea critică este ininteligibilă, atât la nivelul ipotezelor formulate cât și la nivelul concluziilor. Pur și simplu nu se poate înțelege de ce autorul compară cele două texte care au ca singur element comun războiul, intențiile estetice ale autorilor fiind total opuse. Surprinde din nou arbitrariul alegerii exemplelor. Și dacă ar fi doar atât, dar concluzia acestei paralele forțate sintetizează improvizația interpretativă a întregii cărți: „Deși ambele descrieri se încadrează în definiția aristotelică a poeziei, relatând nu faptele care s-au întâmplat, ci pe cele care s-ar fi putut întâmpla, Cervantes, transferând experiența cititorului pe scena aflată între personajele sale și percepțiile lor asupra lumii, a făcut un pas decisiv spre noțiunea modernă a ficțiunii“ (p. 94).
Anul nașterii lui Cervantes (1547) este punctul de plecare pentru o lungă divagație istorică, socială și politică de aproape cinci pagini (pp.74-78) în care nu mai este pomenit absolut deloc Cervantes. Dar divagația nu se oprește aici. Autorul este de neoprit atunci când consideră că trebuie să deschidă astfel de paranteze de contextualizare istorico-politică a biografiei lui Cervantes. Arborele genealogic al familiei Cervantes este parcurs până la bunicul și străbunicul lui Miguel, ceea ce ar fi putut constitui câteva pagini interesante despre istoria familiei. Informațiile biografice se dovedesc însă doar un pretext, autorul amestecându-le în mod nefericit cu date istorice despre înființarea Universității Alcala și despre rolul ei în cultura spaniolă. Din nou se observă dorința nestăvilită a autorului de a spune tot ce știe despre lucruri care au o legătură vagă sau nicio legătură cu tema abordată. Enciclopedismul cu orice preț face ca studiul lui Egginton să fie pe alocuri ilizibil. Dar autorul nu doar că se complace în această atitudine de a-și îmbrăca textul în nenumărate și stufoase trimiteri istorice, dar pare că uită tema cărții pe care o scrie, făcând trimiteri fără nicio relevanță. Altfel nu se explică cum, vorbind despre un episod din Don Quijote (o secvență de umor scatologic) care ar trebui să-l lămurească pe cititor despre modul în care funcționează ficțiunea la Cervantes, în descendența lui Rabelais, criticul vorbește despre… „romancierul contemporan“ Javier Cercas și „abordarea acestuia complet neobișnuită“ de a descrie într-un roman lovitura de stat din 23 februarie 1981, cu precizarea, care i se pare absolut necesară, că Javier Cercas ar fi afirmat, într-o prelegere la Hay Festival din Black Mountains, Marea Britanie, că „într-un roman este posibil să ajungi la un adevăr care altfel ar rămâne inaccesibil“ (p.54). Umorul involuntar al criticului este singurul care poate fi reținut. Dar iată și concluzia acestei năstrușnice abordări, care ar trebui să ne lămurească o dată pentru totdeauna în privința ficțiunii: „Capacitatea ficțiunii de a se adânci într-un moment istoric și de a reda această experiență prin prisma unui personaj nu întruchipează adevărul la care s-au gândit Aristotel sau tălmacii săi moderni când au spus că menirea poeziei este de a atinge un adevăr mai nobil decât istoria. Cu toate astea, acesta nu e doar adevărul la care se gândea Cercas, dar el atribuie în mod explicit lui Cervantes nașterea unei tradiții în care se încadrează și Cercas ca romancier“(pp. 54-55).
Un exemplu de modest exercițiu de imaginație este reprezentat de secvența în care Cervantes este înfățișat la bordul unei corăbii, în campania militară la care participă. Autorul, obiectivat în Cervantes, observă mizeria și duhoarea de la bordul navei și afirmă: „Viața în pântecul unui galion ca Marquesa ar fi fost insuportabilă chiar și în cele mai bune împrejurări; chinuit de malarie, putem doar spera că Cervantes a fost inconștient în cea mai mare parte a timpului. Duhoarea dejecțiilor umane și ventilația aproape inexistentă erau, probabil, copleșitoare, mâncarea, revoltătoare, iar starea de greață provocată de răul de mișcare era exacerbată de numărul imens de bolnavi, începători în ale marinei“ (p.99). Criticul se trezește repede, în paragraful următor, din această letargie: „Și colac peste pupăză, luptele interne dintre conducătorii creștini amenințau să pună în pericol întreaga misiune“. Detaliile istorice sunt din nou abundente, iar când avântul istoricului se domolește, se întrezărește ideea că, deși Cervantes s-a comportat eroic în bătălia de la Lepanto, la revenirea în țară meritele nu i-au fost pe deplin recunoscute, de unde atitudinea ostilă a scriitorului față de război. Dar iată această idee formulată de critic în toată frumusețea delirului său literar-istoric-politic: „pe de altă parte, când s-a întors în Spania, înfrânt, rănit și nerăsplătit, a văzut, de asemenea, cum roadele sacrificiilor lui și ale celorlalți au fost batjocorite și desprețuite de mașinăria neobosită a complexului militaro-industrial de la începuturile statului modern“ (pp.100-101). Este o aluzie, spune din nou, în stilul său amețitor criticul, la cuvintele…președintelui Eisenhower la încheierea mandatului la Casa Albă, asigurându-ne că aceasta nu este gratuită. Ne permitem să nu-l credem. Mai mult, ideologia care stă la baza romanului Don Quijote „continuă să fie și astăzi o justificare implicită și uneori chiar explicită pentru politicile spaniole și europene în geopolitica de după atacurile din 11 septembrie, lucru reliefat în discursul fostului președinte al Spaniei (sic!) José María Aznar, susținut la Universitatea din Georgetown în 2004, care poziționa Spania la răscrucea unui război transistoric împotriva terorii […] (p.109)“. Astfel de salturi haotice pe scara istoriei și trimiterile la diverse personalități politice din epoci total diferite sunt de-a dreptul năucitoare, într-o carte care-și propune să analizeze ficțiunea în opera lui Cervantes.
Puținele interpretări ale textelor lui Cervantes suferă de această cădere în analiza sociologică, politică sau istorică. În acest sens, Don Quijote ar reprezenta „cavalerul care descrie în termeni elogioși viața cazonă și greutățile pe care le întâmpină soldații, ridiculizând în același timp practicile de război și criticând subtil statul, ce-i pune în pericol pe soldați, fără să le răsplătească sacrificiile“ (p.103). Experiența celor cinci ani de prizonierat petrecuți de Cervantes în Alger ar sta la baza romanului Galateea, dar și a altor texte care se corelează cu această perioadă biografică. Personajul Sayavedra prezent în aproape toate aceste texte este asociat cu…Alfred Hitchcock „coborând dintr-un autobuz sau apărând din profil pe fundalul unei scene din filmele sale“ (p.132). Metoda folosită de autor în Don Quijote ar fi în concepția criticului următoarea: „cititorul pătrunde printre rândurile cărții ca să analizeze alături de celelalte personaje o carte, o poveste, sau un erou localizate în adâncurile povestirii“, iar concluzia acestei afirmații este surprinzătoare prin… platitudine: „personajele ajung să semene cu noi, cititorii – oameni care se luptă să înțeleagă lumea înconjurătoare, limitați de orizonturi și cunoaștere, și reacționează în fața acestor limite prin propriile emoții“ (p.135).
Capitolul despre captivitatea lui Cervantes ar fi putut fi interesant dacă nu ar conține aceleași sufocante și întinse trimiteri erudite, de data aceasta la pictură și sculptură, din perioada cuprinsă între secolele al XV-lea și al XVII-lea, de fapt un eseu cu totul autonom despre evoluția artei, fără trimiteri pertinente la autorul lui Don Quijote. Un capitol amplu este dedicat pieselor de teatru scrise de Cervantes, analiza alunecând de la „industria modernă a dramaturgiei al cărei leagăn era Spania“ către inevitabila comparație cu „perioada de aur a Hollywoodului“. Criticul consideră că: „teatrul spaniol al anilor 1580 era la fel de nou și captivant precum cinematograful american din anii ’30, iar marile talente literare dintr-o cultură plină de talente literare se luptau din răsputeri să-și transpună operele în scenă“ (p. 159). Destul de neconvingător este și capitolul „Despre păstori, cavaleri și domnițe“, în mare parte concentrat pe aventurile cavalerului Don Quijote în Sierra Morena. Spațiul ficțional al aventurilor celebrului cavaler este descris în câteva rânduri care fac concurență unei mediocre compuneri școlare: „De-acum înainte, deschiderea unei cărți va presupune pătrunderea într-un spațiu lăuntric, ca acela al propriului cititor, un univers interior al Sierrei Morena […]. Chiar și locurile misterioase sau magice, de la Tărâmul de Nicăieri la Școala de Vrăjitorie de la Hogwarts, vor deveni lăcașuri intime unde vom găsi refugiu atunci când vom încerca să fugim de presiunile, durerea sau plictiseala vieții de zi cu zi“ (p. 213). Finalul studiului analizează destinul romanului Don Quijote de-a lungul timpului și, în două planuri suprapuse, moartea lui Don Quijote și a lui Cervantes. Permanent însă, plutește în text impresia de conglomerat, de studiu critic necizelat, care nu-și atinge nici pe departe ambițioasele scopuri propuse.
În ciuda titlului promițător, Cervantes. Omul care a inventat ficțiunea, de William Egginton, este o lucrare modestă, dezamăgitoare, mai degrabă de istorie decât de critică literară, în care e vorba, printre multe alte lucruri și despre Cervantes.