Ji-min Lee, scriitoare și scenaristă, s-a născut la Seul în 1974. A studiat lite ratura în cadrul Departamentului de Scriere Creativă al Universității Hanshin din Seul și a urmat cursuri postuniversitare de scenaristică la Universitatea Națională de Arte din Seul. Este tradusă cu toate carțile de ficțiune în engleză și scrie cronici lite rare la The New York Times. În 2000, sub pseudonimul Lee Jihyeong, a câștigat Premiul Munhakdongne pen tru Tinerii Scriitori cu romanul Se poate trăi fără distrugere și moarte?, mai târziu republicat cu titlul Modern Boy. Ecranizată în 2008, cartea redă o poveste de iubire din perioada anilor 1930. În 2004 a publicat romanul Deprimarea interzisă (în engleză, Dispair is Taboo), iar în 2008 i-a apă rut volumul de povestiri Mă roagă să-l conduc (în engleză, He Asks Me to See Him Off). În 2009 a publicat romanul Eu și Marilyn (apărut în Marea Britanie ca Marilyn and Me și în Statele Unite sub titlul The Starlet and the Spy) și în 2010 Extremele tinereții (în engle ză Youthful Extremes), un roman despre o femeie infectată cu un virus al iubirii pentru care nu s-a descope rit încă un antidot.
Plasat în perioada imediat următoare Războiului Coreean, romanul Eu și Marilyn pornește de la vizita (reală) în Coreea a actriței Marilyn Monroe, în februarie 1954, și recreează fresca societății coreene din perioada colo nială (1910–1945), de după eliberare și din perioada războiului. Un scurt roman complex, puternic, având în centrul lui o tânără artistă, Alice J. Kim, traumatizată de război și bântui tă de trădări și pierdere.
„Roman răvășitor, care oferă cititoru lui o imagine în profunzime a unui război aproape uitat. O poveste pe alocuri sumbră, impresionantă a unei supraviețuiri cu pete întune cate, cu imagini fruste, șocante, ce tind să persiste.“
„Daily Mail “
Alice J. Kim. Lumea nu mă place.
Femeile se uită la mine cu răutate, bărbații fug de mine, căci nu mă înțeleg. Câteodată, se întâmplă să fiu privită cu bunăvoință, dar asta e extrem de rar și de obicei e vorba de străini sau de stângaci, ori de cei bolnavi de bunătate. Disprețul pentru mine începe de la nume. „Alice? Ce nume-i ăsta? Te dai mare că știi un pic de engleză?“
Alice. Aproape nimeni nu știe cum mă cheamă în realitate sau de când am renunțat la numele meu, Kim Aesun, pentru a deveni Alice. Doar eu știu ce înseamnă inițiala „J“ din numele adoptat. Un nume străin ușor de pronunțat poate însemna doar două lucruri: fie că e vorba de o reprezentantă a celei mai vechi meserii de pe pământ, adică o prostituată, fie că e vorba de o spioană. Eu mi-am dezamăgit și părinții, mi-am trădat și țara. Oamenii mă consideră o prostituată care oferă exclusivitate ofițerilor americani, de aceea mi-au dat o poreclă cât se poate de explicită: „curva ONU“. La drept vorbind, m-am bucurat că m-au asociat unei organizații care se ocupă de pacea mondială. Pe lângă zvonul că sunt prostituată, se mai spune despre mine și că sunt nebună. Ca să fiu mai exactă, sunt „o curvă nebună“. În natură, asta ar fi echivalentul unei zile apocaliptice în care tună și cade grindină în același timp. Un zvon ca acesta e fatal unei femei. Să fie oare adevărat? Câteodată mă întreb și eu. Mai sunt și unii care își iau inima în dinți și mă întreabă fără ocolișuri. Odată, un ofițer american și-a scos portofelul și mi-a zis: „Ia să vedem cum au asiaticele deschizătura. De la stânga la dreapta sau de sus în jos?“ I-am răspuns: „Toate femeile de pe pământul ăsta au deschizătura la fel ca mă-ta!“ Americanul și-a dres glasul, ca un gentleman ce era, și a șters-o. Oricum, din experiența mea, o viață învăluită în mister nu-i chiar atât de rea. Oricât ar suna de cumplit, uneori secretele mă păzesc mai bine decât adevărul. Un secret are darul de a inspira teamă. Dacă nici secrete n-aș mai avea, atunci aș fi cu adevărat săracă lipită pământului.
„Hei, fetițo, războiul a lăsat în urmă mai mult de una-două femei nebune. Am văzut mame care încercau să-și alăpteze pruncii morți, copile mutilate de schije care-și căutau disperate frații mai mici, ba chiar și o bătrână care s-a aruncat în mare cu fiul ei infirm în port la Heungnam.“ Așa am auzit-o pe doamna Jang spunând într-o zi, în încercarea de a-mi lua apărarea. Practic, încerca să mă facă să accept că eram una dintre miile de femei care își pierduseră mințile în timpul războiului. Adevărul e că nici doamna Jang nu mă place deloc, chiar dacă este protectoarea mea. M-a luat sub aripa ei doar pentru că nu mai avea asupra cui să-și reverse instinctul matern. Eu nu știu cum e instinctul matern, dar mă întreb dacă nu cumva e la fel ca opiul. Deși te ferești de el toată viața, o dată ce l-ai încercat, nu mai poți renunța la el. Așa e și instinctul matern: învăluitor, puternic și de durată. În timpul războiului, cele mai cumplite scene erau cele cu mamele rămase lângă copiii lor morți. Sau invers. Nu, nu sunt sigură. Ce știu e că acolo unde e o mamă sunt lacrimi, dar și hrană. Cele mai dureroase scene din timpul războiului nu se pot descrie în cuvinte. În orice caz, doamna Jang își bagă mereu nasul în treburile mele, probabil confundându-mă cu una dintre fetele ei. Evident că are nenumărate motive de nemulțumire în ceea ce mă privește și mă disprețuiește sincer pentru că-mi vopsesc părul cu bere, un truc pe care l-am învățat chiar de la o prostituată. Știu că acesta este într-adevăr un lucru de disprețuit, dar am și eu motivele mele. Am părul cărunt, ca o babă. Asta s-a întâmplat peste noapte, cu mult timp în urmă. După noaptea aceea complicată de toamnă nu mi-am mai recăpătat culoarea naturală, de aceea sunt nevoită să-mi vopsesc părul cu bere. Rezultatul e o claie ca de câlți ruginiți, dar eu sunt mulțumită. Doamna Jang se mai plânge și de faptul că mă îmbrac neîngrijit, nu ca o tânără cu școală. Așa e. Nici nu vreau să arăt ca o tânără educată. Nici unul dintre lucrurile învățate la școală nu mi-a fost de folos în momentele decisive ale vieții. Dimpotrivă, piedicile cele mai mari pentru mine au fost tocmai inteligența și talentul, chiar dacă nici acestea nu sunt ieșite din comun. Doamnei Jang nu-i place nici personalitatea mea. E convinsă că evit oamenii din prea multă mândrie, dar se înșală. Pur și simplu sufăr. Cu toate acestea, mă ține aproape și are grijă de mine în felul ei lipsit de căldură sufletească. Încă și mai ciudat e faptul că nici eu nu pot pleca de lângă ea, deși o disprețuiesc la rândul meu. Probabil legătura neobișnuită dintre noi ne ține împreună în mod involuntar. Poate că obrajii mei supți o fac să-și amintească de vântul tăios din Heungnam, care pătrundea până în suflet, iar fruntea mea palidă îi aduce aminte de tabăra de refugiați de pe insula Goje, unde ne dădeam cu praf de DDT din cap până în picioare ca să scăpăm de purici, iar de dormit dormeam pe pământul gol. Practic, fără să vrem, am ajuns să ne trăim viața împreună. Ne leagă ceva aparte, așa cum se întâmplă cu toți cei care au trecut printr-un război și care ajung să împartă și viața, și moartea. Femeia aceasta își amintește foarte bine toate momentele mele de triumf sau de cădere.
Faptul că am supraviețuit a fost un triumf, dar am abandonat curând lupta. Am încercat să mă spânzur în tabăra de refugiați, dar doamna Jang, care tocmai trecea pe acolo, m-a tras jos cu brațele ei puternice și m-a readus la viață cu înjurăturile ei golănești. De ce să vreau să fac asta după ce supraviețuisem bombardamentelor și masacrelor? Doamna Jang părea să cunoască și de aceea a rămas alături de mine, să mă vegheze. Știu că în privirea ei nu se citește compătimirea față de o femeie mai tânără, ci mila unei femei trecute printr-o serie de nenorociri față de o altă femeie, care încă nu s-a obișnuit cu suferința. Dacă e ceva ce am învățat în ultimii ani, atunci e faptul că forța unei femei nu vine odată cu vârsta, ci odată cu suferința. Aș vrea ca eu să fac excepție de la această regulă. Sunt puternică, pot să fac față, dar tot aș vrea să pot scăpa de asta. În clipa în care o femeie devine conștientă de forța ei, ea rămâne singură. Eu una refuz cât de poate de politicos această banalitate – singurătatea. Plec din piață și mă îndrept către Myeongdong. Printre buzele întredeschise îmi pătrunde un vânt atât de rece, încât mi se face o pojghiță subțire de gheață pe limbă. Înghit aerul geros, trecându-mi limba dintr-o parte în alta, ca și cum aș avea o bomboană în gură. Curentul acesta de aer care traversează orașul pustiu are un gust neașteptat de dulce. E frig și e puțină lume pe străzi, ceea ce mă bucură. Un tramvai plin ochi oprește în stația de la sensul giratoriu din fața băncii, unde aștept și eu. Capetele călătorilor îl fac să pară un sufertaș plin cu boabe de fasole neagră. Toate chipurile sunt lipsite de expresie. Mă întreb la ce ne mai folosesc ochii, nasul sau gura. Privesc în liniște ființele acestea care par lipsite de viață și am senzația că încep să le dispară ochii, nasurile și gurile, rămânându-le doar părul negru de pe cap. Simt că mă sufoc și mă ia amețeala. Închid ochii și întorc capul. Când tramvaiul nu se mai vede inspir adânc, ca și cum aș fi scăpat dintr-un corset. Mă uit în jur să văd dacă reacția mea absurdă a fost văzută de cineva. Sufăr de o boală fără leac. Și acum am o reacție alergică la mulțimi, atât psihică, cât și fizică, care îmi afectează demnitatea. De câte ori mă aflu într-o mulțime de oameni, încep să tremur ca un câine plouat, ceea ce nu se potrivește deloc cu imaginea femeii independente spre care aspir. De aici mi se trage. Cei care m-au văzut reacționând așa au început să-mi spună „nebuna“. Probabil că se așteaptă să mă scuz cu docilitate pentru purtarea mea, dar n-am de gând s-o fac. Când ajung în dreptul Poștei Centrale văd o fetiță cocoșată, așezată în drum. Are o rochiță subțire ca o foaie de ziar și o pătură ruptă înfășurată în jurul trupului și întinde o mânuță tremurândă la cerșit. Lovește cu o lingură într-un bol de metal și se roagă cu disperare de trecători. Are vreo șansă să ajungă la maturitate fără să fie violată? Nu pot să nu mă îngrijorez pentru soarta ei. Nu am curajul să mă uit în ochii ei și în clipa în care dau să mă întorc cu spatele aud scâncetul unui prunc. Mă uit surprinsă și din spinarea fetiței apare un căpșor. Nu era cocoșată, ci își purta frățiorul sau surioara în spinare. Deși nu-mi cere nimic, îmi apăr instinctiv pieptul cu brațele. Copilul începe să urle arcuindu-și spinarea, dar fata nu mai are putere să-l liniștească. Ridică ochii spre cer și murmură ceva. În privirea ei nu e nici un licăr. Speranță, vis… Sunt lucruri impalpabile de care probabil că n-a auzit niciodată. Scotocesc în grabă în geantă și găsesc o tabletă de ciocolată Hershey’s începută. I-o arunc fetiței și mă îndepărtez grăbită. Știu că nu îi va potoli foamea, poate că doar îi va deschide apetitul pentru dulciuri și atunci va ieși iar pe străzi, căutând gustul acela de neuitat. Tocmai asta e misiunea tabletei de ciocolată Hershey’s în timpul războiului: să fie aproape de copii și de soldați. – Ai citit Soția emancipată1 din numărul de ieri? Ce crezi că urmează? Crezi că soția profesorului se va culca cu vecinul ei? Eu presimt că da. Ce straniu! Până și cuvântul „vecin“ e extrem de seducător. Povestea asta e la limita dintre melodrama sentimentală și literatura erotică! Yuja încinge bețișoarele din metal în flacăra sobei. Clinica de înfrumusețare din Myeongdong în care lucrează la recepție se află într-un loc retras, departe de strada principală, așa că pe Yuja nu o găsesc niciodată ocupată. Pentru o tânără plină de viață ca ea, fără stare, care ar putea să țopăie din zori și până seara pe ringul de dans, locul acesta e foarte anost. – Oriunde te-ai duce numai despre asta se vorbește, chiar dacă „emancipare“ n-are nici o legătură cu „soție“. Pe biroul lui Yuja se vede Gazeta de Seul, în care apare în foileton povestea „doamnei Libertate“, soția emancipată, despre care vorbește toată lumea zilele acestea. Yuja citește cu religiozitate fiecare ediție, chiar de mai multe ori pe zi. – Tu și cinismul tău intelectual! Ascultă-mă pe mine, bărbații pur și simplu detestă asta. Unu, doi, trei, patru… Yuja începe să numere încet până la douăzeci în timp ce-și răsucește o șuviță de păr în jurul bețișoarelor încinse. Când desfășoară părul de pe bețișoare, în locul unor bucle ondulate frumos, ca cele ale actrițelor de la Hollywood, părul lui Yuja arată ca o încâlcitură de alge de mare uscate pentru supă. Ca să compenseze, Yuja își dă repede pe față cu un strat de pudră Coty. E plină de voluptate în timp ce, cocoțată pe patul de tratament, se străduiește să-și îndese fundul într-o fustă nouă. Când mă uit la obrajii ei îmbietori ca două piersici, îmi vine greu să cred că s-a înrolat ca infirmieră în armată. După retragerea trupelor din 4 ianuarie, ca să poată obține un loc în trenul cu refugiați, în momentul în care a văzut un anunț în ziar în care scria că armata căuta infirmiere, Yuja s-a repezit fără să stea pe gânduri la biroul pentru înrolări amenajat la Palatul Changdeokgung. I s-a ordonat să se prezinte de îndată la Stația Yeongdeungpo. A luat-o la fugă, traversâng râul Han pe gheață și a ajuns acolo taman la timp să prindă ultimul tren cu refugiați. De cum a urcat la bord, Yuja a început treaba golind urinalele răniților care erau evacuați în trenul ce se oprea ziua și gonea doar pe timpul nopții. A petrecut astfel câteva zile, fără să mai știe de ea. Într-o dimineață, pe când trenul intra într-o gară de provincie unde avea să rămână peste zi, Yuja căuta la lumina palidă a zorilor frimituri din boțurile de orez scăpate de răniți. În clipa aceea zice ea că și-a dat seama de mizeria nemărginită a vieții. Odată ajunsă la Busan, Yuja a îmbrăcat uniforma militară americană și a făcut instrucția de bază, dar, îngrijorată de soarta familiei ei, a renunțat la visul de a deveni asistentă medicală în armată. A avut și ea partea ei de suferință în timpul evacuării. Știu că doar de curând a început să-și permită să se pudreze, de aceea înțeleg perfect de ce simte nevoia să-și exhibe feminitatea. O floare are o viață scurtă, de zece zile, dar primăvara unei femei e încă și mai scurtă. În timpul războiului, în pământul acesta au fost îngropate mii de primăveri. Surpaviețuind, Yuja și-a câștigat dreptul să înflorească. – Diseară mergi iar la clubul ofițerilor? Știi că n-ai nici o aplecare pentru dans, încerc eu o glumă. Yuja mă privește cu superioritate și zâmbește sigură de ea. – În seara asta o să-mi faci cinste cu o bere, ascultă ce-ți spun. Și încă una de calitate extra. Mai ții minte când ți-am spus că una dintre clientele noastre e soția directorului unei fundații pentru educație din Daegu? Familia ei se ocupă de câteva orfelinate și creșe, așa că i-am vorbit de Jeongnim și mi-a spus că o să se intereseze. Se pare că a aflat ceva vești. Jeongnim… În clipa în care îi aud numele rămân cu gura căscată și îmi pierd suflul. – Închide gura că intră musca! Ce figură tristă! Nu înțeleg cum poți să mergi la muncă și să-ți câștigi traiul cu fața asta, mă necăjește prietena mea. Yuja țâțâie me – reu cu dezaprobare, dar îmi poartă de grijă. Nu i-aș permite asta nimănui, dar ei îi dau voie să o facă. Dacă doamna Jang m-a salvat de la moarte, Yuja m-a ajutat să nu-mi pierd mințile. Totul s-a întâmplat la Busan. Goddamn Busan! Capitala vremelnică a iadului, cu podul Yeongdo, care se ridica, des chi zându-se ca ușile infernului. De câte ori vedeam podul ridicându-se, eram convinsă că pământul întreg se întorcea pe dos, ceea ce anunța sfârșitul lumii. Colibele încropite din cutii de rații pentru armată, îngrămădite peste tot, duhoarea de fecale peste care plutea mirosul de carbid ars… Zile întregi am zăcut ca moartă în coliba mea cu acoperișul făcut dintr-o pelerină de ploaie soldățească, bolborosind întruna că vreau tăieței japonezi soba. Când se întorcea de la muncă, Yuja îmi golea oala de noapte și mă ruga disperată să îmi revin. „De ce te porți așa? De ce?“ mă întreba sufocându-se de frustrare. Nu înțelegea cum ar putea o femeie tânără ca mine să aibă o soartă tragică. O cunoscusem pe Yuja, care e de vârstă puțin mai mică decât mine, la biserica unde am mers o vreme după eliberare. Nu eram foarte apropiate, dar ea avea un interes vădit față de mine. Am reîntâlnit-o printr-un miracol când am ajuns la spitalul din Busan, unde era infirmieră. Eu n-am recunoscut-o (eram cum nu se poate mai rău, nici numele nu mi-l puteam rosti), dar ea își amintea până și cele mai mărunte detalii despre mine. Yuja, încă un copil atunci, mă invidia că studiasem în Japonia, la Școala de Arte din Eueno, și că că lucram pentru administrația militară americană. Probabil că în mintea ei eram o tânără seducătoare și misterioasă. Adevărul e că pe-atunci ascundeam un secret pe cât de rușinos, pe atât de banal: eram îndrăgostită de un bărbat căsătorit. Toate astea se întâmplau demult, pe vremea când încă mi se spunea Kim Aesun. (Fragment din romanul în curs de apariție în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, 2020)
1 Roman publicat în foileton al scriitorului Jeong Bi-seok, apărut în revista Gazeta de Seul (Seoul shinmun), din ianuarie până în august 1954.
Traducere din coreeană și note de Diana Yuksel