Remarca lui Ronetti Roman referitoare la volumul Momente, din 1901, al lui Caragiale face memorabilă o antonimie între ceea ce este trecător și ceea ce este peren în istorie. Subliniază, cu alte cuvinte, dimensiunea istorică a monumentelor. Aici trebuie căutat miezul întregii discuții legate de mișcările populare din câteva țări, a căror urmare a fost, între altele, profanarea sau demolarea unor monumente publice. Orice astfel de monument poartă în sine un simbol național. Demolatorii au interpretat simbolul într-o manieră reducționistă, și anume doar pe o singură latură a personalității căreia i-a fost consacrat monumentul cu pricina. Faimosului Colbert, primul bugetarist din istoria Franței, i s-a reproșat faptul că a reglementat, între altele, condiția sclavului din colonii, în așa-numitul Cod Negru. Churchill, care a salvat Anglia de hitlerism, a avut parte de aceleași critici pentru a fi fost conducătorul unui imperiu colonial bazat o vreme pe sclavie. Și să nu uităm un lucru: o statuie nu se ridică, de obicei, de către contemporani, ci de către urmași, și e rodul unui spirit de selecție, care implică legitimare în timp. Statuia cutărui neguțător de sclavi a fost ridicată, pentru că neguțătorul a fost și un mare filantrop. Faptele lui din această din urmă calitate sunt cele care au contat. Sunt doar trei exemple, care susțin un prim palier al discuției iscate în jurul profanărilor de monumente din ultima vreme.
Al doilea palier privește, într-un mod mai general, absența simțului istoric și, în definitiv, cultural, în barbaria cu pricina. În epoca modernă a țărilor civilizate, trecutul este cu sfințenie respectat ca parte constitutivă a istoriei naționale. Ceea ce înseamnă, în primul rând, obligația de a-l prețui ținând cont de standardele epocii de care aparțin evenimentele sau personalitățile, nicidecum aplicându-i standarde actuale. A-l judeca pe Columb conform criteriilor politice sau morale ale timpurilor noastre e curată prostie. El era, ca și oricare altul, omul epocii sale. Un om excepțional, nu evident pentru că ar fi transplantat sclavia pe continentul american, unde nici n-a pus piciorul, cum se știe, ci pentru că a lărgit considerabil granițele lumii. Ar trebui să se înțeleagă că oamenii nu gândesc la fel în toate epocile. Nici astăzi nu gândesc toți la fel și e posibil ca un șef de trib african să nu aibă multe lucruri în comun cu un lider politic britanic. Gândirea urmează totdeauna tradiția sau chiar simpla cutumă. Diferența dintre vechile Cruciade îndreptate de Biserică împotriva musulmanilor și Intifada musulmană din zilele noastre îndreptată contra creștinătății constă tocmai în diferența dintre standardele de odinioară și cele de astăzi, când reglementări general acceptate, cu excepția unor minorități, fac posibilă conviețuirea pașnică dintre națiuni și credințe diferite. Termenul potrivit este toleranța: noi cei de azi am reușit să cădem de acord că e normal să acceptăm diversitatea.
Sigur, dintr-o anumită perspectivă, lucrurile sunt și mai complicate. Pe un al treilea palier al discuției, e cazul să ne întrebăm de ce ne șochează atât de tare, încât s-o luăm drept barbarie, demolarea statuilor în SUA, în Franța, în Anglia, când, imediat după 1989, noi înșine am dat jos de pe soclu statuia lui Lenin sau am modificat numele a sute de străzi. Ceea ce francezii n-au făcut: un mare bulevard din Paris a rămas Stalingrad, ca și o stație de metro. Într-o clipă de euforie anticomunistă, cineva a trimis la topit volumele de Opere ale lui Engels, Lenin și Stalin, a scăpat ca prin minune Marx, din Biblioteca Facultății de Litere din București. Într-o emisiune radiofonică la care am participat și eu, Răzvan Theodorescu a explicat „discriminarea” prin aceea că monumentele sovietice erau ilegitime într-o Românie ocupată și trebuiau demolate. Și că a fost corect ca Lenin să ajungă sub gardul de la Mogoșoaia, iar I.C. Brătianu, operă a lui Mestrovici, să fie adus de la Mogoșoaia în centrul Capitalei. Până la un punct sunt de acord. Nu-mi pot scoate însă din cap ideea că, din nenorocire, sovieticii fac parte din istoria noastră, cu mai multe rele decât bune, e adevărat, dar fac parte. Așa cum fac parte rușii din secolul XIX, caz în care statuia lui Suvorov a rămas în picioare pe colina de lângă Rm. Sărat, ca și numele șoselei Kiseleff din Capitală. Poate că statuia soldatului sovietic din Piața Victoriei nu-și mai găsea locul acolo, nici Lenin în fața Casei Scânteii, dar, iarăși, din nenorocire, dacă nu soldatului sovietic, măcar lui Lenin i se cuvenea un loc. Nu se poate ca elevii de azi să-i ignore complet nici pe unul, nici pe altul. Măcar din respect pentru părinții și bunicii lor care i-au suportat cu stoicism ideologic încă de pe băncile școlii.
Moștenirea constituie totdeauna o problemă dificilă. Romanii îi admirau pe eleni și le-au urmat învățămintele și practicile artistice. Ceea ce nu i-a împiedicat pe soldații romani, ca și pe bizantini mai târziu, să folosească drept obuze capetele unor busturi sau statui grecești. Astfel de întâmplări le povestește deja Odobescu în Istoria arheologiei. În timpul Revoluției franceze din 1789, se știe, revoluționarii au făcut prăpăd printre monumentele religioase. Sfinții sculptați pe portaluri magnifice de biserici, datând de sute de ani, au fost decupați și expediați în depozite. Comuna din Paris, pe care a cântat-o cu entuziasm Eminescu, nu s-a lăsat mai prejos în materie de distrugeri de monumente. Niciodată masele n-au făcut istoria, ci au distrus-o.
În secolul XIX, în Rusia, demolatorii erau numiți nihiliști. Comentatorii francezi ezită să le dea același nume faimoșilor gilets jaunes. Interesant! S-ar zice că demolatorii contemporani nu merită titlul cu pricina. Eu cred că pe bună dreptate. Nihiliștii, ca și anarhiștii, aveau o ideologie. Erau, în fond, niște intelectuali. Lipsa de respect față de trecut n-a fost niciodată, propriu vorbind, apanajul masei de revoluționari. În spatele mișcărilor de masă, s-au aflat mereu niște intelectuali, câteodată, remarcabili, care au manipulat popolul, chipurile, suveran. Exact asta se întâmplă în SUA după uciderea lui Floyd. Și apoi în Europa, printr-o contagiune pur intelectuală. Nu cred că masa dezlănțuită care a incendiat tot ce i-a ieșit în cale a trecut la profanarea monumentelor pe cale, așa zicând, firească. În definitiv, ce mâna strada în luptă? Mai degrabă, cine-o mâna? Nihiliștii actuali provin din mai multe categorii: tineri rebeli, feministe, contestatari ai cunoașterii științifice, amatori de conspirații, fanatici religioși și alții. Printre participanții la revolte îi găsim și pe cei care se împotrivesc vaccinării sau avortului. Elementul comun îl constituie protestul antisistem. N-au de fapt o ideologie și cu atât mai puțin una care să-i adune, ci reminiscențe dezorganizate din mai multe. Spre deosebire de nihiliștii din secolul XIX, n-au lideri. Constituie un soi de mișcare browniană. Chiar dacă i-am pune în același coș pe cei mai răsăriți, nu l-am umple, fiindcă nu sunt foarte numeroși, dar izbutesc să-i joace pe degete pe mult mai numeroșii „inocenți” pe care-i atrag ca un magnet. Cei aflați în spatele masei aparțin nu atât mediului subcultural, existent în toate societățile, ci mediului pseudocultural produs al școlii devenite obligatorie. Incultul e, de obicei, un bătut de soartă. El n-are nicio pretenție. Pseudocultul e, în schimb, pretențios și categoric în păreri. El e cel care „știe” că virusul Covid-9 e o invenție, că vaccinul în general e inutil, că masca ascunde cine știe ce interes guvernamental. Ce poți să-i faci eternului și fascinantului Viorel Cataramă? Nici măcar nu poți discuta cu el ca oamenii. (Recomandarea pe care le-aș face-o moderatorilor TV, inclusiv temerarei Mădălina Dobrovolschi, este să nu-l mai bage în seamă. Lăsați-l să se înece în propria pseudocultură!)
La originea fenomenului, stă precaritatea educației. Am mai spus-o: înainte de a pretinde tinerilor să-și respecte valorile, istoria, trebuie să le facem cunoștință cu ele. Educație fără instruire înseamnă spălarea creierului. Consecințele precarității școlii actuale, vai, nu numai din România, se constată în barbaria la care asistăm stupefiați de câteva săptămâni. În curând nu va mai rămâne din tragedia lui Floyd decât amintirea iraționalei comportări a unor mase de oameni, care vor fi uitat ei înșiși de unde li s-a tras furia distructivă. Și va fi, în orice caz, prea târziu și în fond inutil să-l mai trimitem pe Caliban la școală.