Proba focului
Mâ gândesc, prozaic și birocrat, că, la
urma urmei,
cel mai economic capăt de drum
ar fi cenușa.
S-ar câștiga ceva
și din expresivitatea poetică a sfârșitului,
comparaţia cu focul
neputând fi ratată nici ea.
Foarte uzata metaforă, veștedul simbol al
flăcării,
ar mai căpăta un lustru oarecare,
luminoasa, ultimă transfigurare
ar licări cât de cât
în Universul cu atîtea,
prea multe, găuri negre,
iar cenușiul de sub ea
ar identifica mai simplu și mai direct
cu pământul, scurtând Purgatoriul
inestetic, cu foșgăiala impură
de scandaloase larve
inculte şi primitive.
S-ar pierde, desigur, destul de mult
din autenticitatea imaginilor, –
cei doi metri de pământ tradiţionali aruncaţi deasupra
ar întreţine, vai, minima obscuritate
aşa de necesară înmulţirii conotaţiilor
dar întorcând anacronic lectura Textului
la o depăşită, obositoare close reading,
împiedicând mai lejera
interpretare deconstructivistă şi tranzitivă,
mai potrivită cu mult, desigur,
ba chiar în pas cu
noile vremuri poeticeşti.
Aşa, vom împiedica, poate, să putrezească
însuşi Marele Sens
cum mă temeam odată –
evocând nişte peşti din Sena,
şi mă mai tem uneori
în câte-un prea puţin demn
moment de slăbiciune.
Da, mă chiar tem uneori,
şi mi-e de pe-acum ruşine,
de acel prea puţin demn
moment de slăbiciune.
12 iunie 2020