Întâmplări neîntâmplate

În prefața cărții Omeneasca și ticăloasa prostie (Iaşi, Editura Junimea, 2019), Traian Ștef precizează faptul că a adunat pentru cuprinsul culegerii texte publicate mai ales în revista „Familia“, fără a menţiona data apariţiei, deoarece a constatat, la recitirea lor, că sunt la fel de actuale astăzi ca şi în urmă cu 10 ani. Cum să nu fie astfel? Oare prostia și-a pierdut vreodată actualitatea? Mai mult: culegerea eseistului orădean mi se pare a fi o carte cam subțirică, deoarece știm – nu-i așa? – că, unde este multă carte, este și multă prostie (scuza și acuza dintotdeauna reconfortante, venite din partea omului neșcolit). Oricum, ideatica este destul de densă și doar dacă ești prea nu știu cum nu-ți dai seama că se spun lucruri pertinente despre prostie. „Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj“, spune Ion Creangă, și un astfel de curaj prinde și deznădăjduitul bărbat din Prostia omenească, poveste căreia, pe urmele eseistului, îi voi afecta și eu în principal scurtul comentariu.

Omului plecat cu năduf de acasă i se urmăresc popasurile în căutarea unor proşti mai mari decât nevasta şi soacra lui, atinse de sindromul drobului de sare. Este vorba despre un sindrom care se manifestă printr-o gravă afecțiune psihică datorată unei întâmplări neîntâmplate și, în acest sens, Traian Ștef nuanțează altfel: „Dacă e «sindrom», e boală, e patologie şi numele bolii e anxietatea, după psihologi, dar aici e ceva mai adânc. «De s-a sui mâţa» sună cam mioritic. De fapt, toată povestea drobului de sare seamănă cu întâmplarea neîntâmplată din Mioriţa. Acelaşi fatalism, acelaşi bocet, aceeaşi pasivitate“ (p. 56). Fără să aibă o destinaţie precisă, omul răzbit de prostia domestică nu ştie ce anume caută, dar ar dori să dea peste întâmplări mult mai stupide decât aceea de acasă. Cu alte cuvinte, el se află în căutarea unor experiențe cu un potențial ridicat de generalizare, pentru a trage unele concluzii.

Sper să nu fiu prost inspirat dacă spun că, de fapt, prostia omenească se află la ea acasă mai mult în casa protagonistului. Nici unul dintre cei patru oameni întâlniți în cale nu este prost până la capăt, așa cum crede soțul și ginerele „comparatist“. Prostul este atoateștiutor (un fel de „nea Caisă“), afișează o solemnitate ridicolă în suficiența sa, nu se îndoiește de sine, se ia în serios, este mulțumit de deciziile luate și își dă întotdeauna dreptate. La modul general vorbind, prostul nu crede că a fost vreodată prost făcut grămadă sau, invers, prost fără pereche. Or, cei patru „subiecți“ rostesc replici de felul: „– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul“; „– Bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului…“; „– Pune nucile într-însul (în oboroc – n.m., V. S.), ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci. Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată“; „– Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!“ Nu știm ce efect ar fi asupra femeilor sfatul de a da jos de pe sobă drobul de sare, dar, după cum reiese din derularea poveștii, ar fi fost preferabil ca soțul și ginerele să rămână în lumea largă.

Dacă ignoranța poate fi ameliorată prin informare, prostia se combate prin educație (în cazul proștilor făcuți, nu născuți). Or, noi riscăm să instituționalizăm prostia prin manualele școlare. În general, limba română este vorbită foarte prost de către mulți nativi, care nu pot primi din partea eseistului decât un calificativ pe măsură, acordat din sfera semantică a prostiei. Argumentele autorului țin de „exprimare săracă, lipsa de precizie în aşezarea la locul potrivit a cuvântului, amestecul pleonastic cu neologisme şi expresii recent împrumutate, vulgarizarea. Cu scrisul e şi mai rău. Asta, în primul rând, din cauza învăţământului pe care l-am numit redundant şi unde nu continuitatea, calitatea şi funcţionalitatea cunoştinţelor şi deprinderilor sunt avute în vedere, ci adiţionarea contiguă“ (p. 161). În orice caz, prostia generalizată nu deculpabilizează și nu absolvă niciun absolvent aflat în asemenea situație precară. Chiar dacă își schimbă forma, prostia nu îşi alterează fondul (eseistul crede că forma rămâne neschimbată și că fondul se schimbă), în urma ei rămânând păguboşenie, redundanţă, nepotriviri de scop şi mijloace, ticăloşie și lene – toate puse pertinent în evidență de-a lungul culegerii.

Traian Ștef se întreabă ce-i de făcut dacă prostia, cu nebunia drept primă trăsătură a ei, depășește cazul izolat și devine patologică la nivelul întregii societăți: „Să fim cu toţii aşa, noi, poporul stupid, şi după 20 de ani? Să nu înţelegem cum se aduce lumina în casele noastre, să nu fim în stare să arătăm ce ştim decât cu preţul pierderii a ceva, în mod inutil a energiei, sau, din nesocotinţă şi lipsa exerciţiului raţional, a rostului lucrului nostru?“ (p. 65). La capătul unei autoanalize lucide, concluzia este amară: „Pe măsură ce cresc în vârstă, am impresia că înţeleg tot mai puţin din lumea în care trăiesc. Nu că aş fi dobândit înţelepciunea socratică a celui care a ajuns să ştie că nu ştie nimic, dar parcă logica mea nu se mai potriveşte cu a celorlalţi. Nu e vorba, în primul rând, de logica oamenilor obişnuiţi, ci de aceea oficială, generatoare de acte care mă afectează“. (p. 138).

Știu că numai proștii se pripesc în a trage concluzii, dar este mare lucru că, odată cu eseistul orădean, măcar conștientizez și eu riscul de a intra în categoria lor dacă emit o concluzie neadecvată, precum „Prostia e un lucru foarte mare“ (parafrazându-l pe Ghiță Popândău). Oricum, sunt convins că Traian Ștef, publicând culegerea Omeneasca și ticăloasa prostie, își dă seama că ar fi o mare prostie din partea lui să dorească lămurirea unui asemenea subiect și că speranța lui ar trebui să se limiteze la a nu fi prost înțeles.