S-au scris multe despre defunctul regim comunist din România și despre perioada în care la conducerea statului s-a aflat Nicolae Ceaușescu (1965-1989). În special despre ultimul deceniu ceaușist au apărut numeroase cărți de memorii și mărturii, atât ale victimelor regimului, cât și ale nomenclaturiștilor și ale angajaților mărunți ai acestora, pe lângă unele jurnale intime – de scriitori, artiști sau chiar oameni obișnuiți – care au consemnat calvarul trăit de noi toți.
Cartea lui Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, deși se înscrie, prin „tema“ ei, în această paradigmă, este cu totul altceva, prin modalitatea aleasă de prozator și prin profunzimea perspectivei. Căci ea nu se rezumă la a proiecta o imagine a derizoriului peste o epocă, în fond, foarte încrâncenată, nici nu procedează (asemenea majorității cărților memorialistice) la auto-glorificarea autorului. Povestind strict ceea ce scriitorul a trăit, Fake News în Epoca de Aur aruncă o privire pătrunzătoare asupra dictaturii și a mecanismelor ei complexe, umane și sistemice. În consecință, și tonul cărții, deși hazliu la suprafață, este amărui și ușor resemnat, în subtext. Cititorii care speră să găsească în ea o versiune publicistică a „povestirilor cu scriitori“, în genul light, în care excelează Ioan Groșan, chiar dacă nu vor fi dezamăgiți, vor înțelege repede că au în fața ochilor altceva.
Mai întâi, pentru că, deși poet, Ioan T. Morar este și arădean. În consecință, mai în glumă, mai în serios, amintirile sale au un plan. Fake News… este împărțită în trei capitole: primul (Am creat o Epocă Nouă, nu vouă!) fiind dedicat butaforiei propagandistice, cel de-al doilea (Fake News ca o văpaie despre Ceaușescu Nicolae), cultului personalității și reflexelor acestuia în viața publică și privată, în timp ce cel de-al treilea (Micul eroism de catifea) este consacrat contactului direct al autorului cu fenomenul fake news, în perioada în care a funcționat la „Viața studențească“. Există și o addenda, care conține o parte din mistificțiunile literare – împrumut sintagma lui Mircea Anghelescu – fabricate de autor și plasate în presa literară și estudiantină.
Cartea are, însă, și o mise-en-abîme: anume, textul care deschide primul capitol, intitulat Drepturile Omului față cu drepturile Omului Nou. Numai jocul majusculelor este îndeajuns ca să dezvăluie că, fără prea multă teorie a sistemelor totalitare, în paginile care urmează vom găsi o radiografie abundentă și sistematică a uriașei minciuni pe care s-a întemeiat, de la origini, regimul comunist din România. O minciună care a născut, la rândul ei, alte minciuni, pe măsură ce coborâm pe scara administrativă, și, în contrapartidă, un set, poate la fel de impresionant, de „contraminciuni“, private, de această dată, prin care omul obișnuit s-a apărat, cum și cât a putut, de impostura oficială.
Regimul comunist a funcționat, așadar, în perspectiva lui Ioan T. Morar, sub semnul unui dublu registru de fake news (care, iată, nu sunt o invenție a lui Donald Trump): unul public, emanând de la autoritățile comuniste, prin intermediul propagandei, impus cu ajutorul cenzurii și al Securității, iar celălalt, privat, provenind de la oamenii obișnuiți. Al căror spectru de reacții la minciuna oficială a fost, se știe, foarte larg, începând cu slujirea mai mult sau mai puțin devotată/ interesată și terminând cu opoziția mai mult sau mai puțin fățișă.
Semnul acestei existențe „în oglindă“ a celor două seturi de fake news se află cuprins, în eboșă, în discrepanța dintre drepturile pe care regimul pretindea că le garantează cetățenilor și micile drepturi reale de care aceștia dispuneau, discrepanță expusă succint în povestirea citată. Drepturile reale, cel mai adesea, erau produsul unor „baloane de oxigen“ pe care oamenii înșiși și le creau, profitând de scăpările și indolența cu care erau aplicate dispozițiile regimului.
Despre acest „spațiu de fugă“ este vorba în amintirile – splendid povestite, trebuie spus – ale lui Ioan T. Morar, cu toate că memorialistul nu scapă din vedere realitatea (… fictivă, paradoxal) a minciunii oficiale. Nu supraestimați umorul fin, neostentativ, al autorului: deși prezent, el nu ascunde cenușiul, urâtul și opresiunea care învăluie imaginile din ultimul deceniu ceaușist, pe care evocarea le readuce la suprafață. Imagini ale vieții materiale în „cea mai fericită dintre orânduiri“, dar și ale texturii umane pe care regimul, prin teroare și propagandă, o crease. Narațiunile lui Ioan T. Morar, mai ales pentru cei capabili să le urmărească referințele, sunt mai degrabă amărui decât amuzante, în pofida timpului care a trecut, relativizând totul.
Autorul acestor povestiri este un memorialist atipic, pentru că nu înfrumusețează, nu ponegrește și nici nu pune, în carte, „pietre pentru templul său“. Este mai degrabă discret și interogativ în ce privește propria persoană, fie că dezvăluie lucruri ce ar putea părea, poate, rușinoase (cum l-a visat pe Ceaușescu), în timp ce episoadele care ar putea contribui la „eroizare“ sunt narate alb, fără emfază (mă refer, bunăoară, la momentele în care, ca student, a evitat de două ori recrutarea de către Securitate, ori cel în care s-a derobat de sarcina redacțională de a scrie despre Ceaușescu).
În schimb, Ioan T. Morar este preocupat să recupereze peisajul uman și relațional al epocii și modul în care societatea – mai ales cea intelectuală – se raporta la minciuna propagandei oficiale. Care minciună, în paranteză, nu era doar forma fără fond din presa și audiovizualul perioadei, ci devenise însuși modul de viață al regimului. Memorialistul sesizează, prin urmare, faptul că nu privațiunile materiale (penuria de alimente, absența produselor de bază, dispariția bunurilor din import, prohibiția ideologică a unor mărfuri etc.) reprezintă nota definitorie a epocii. Deși și sărăcia evidențiază fake-ul propagandistic (pe măsură ce ne îndreptam „spre noi și noi succese“, deveneam tot mai pauperi), absurdul a fost, în realitate, nota dominantă a Epocii de Aur. Un absurd concret, de care te loveai zi de zi, un absurd impenetrabil, nu unul teoretic și parabolic, ca-n romanul lui George Orwell. Un exemplu rapid: pentru simplul fapt că tatăl fusese, din 1956 până în 1960, pastor baptist (adică slujitor al unui cult legal, recunoscut ca atare chiar de autoritățile comuniste), autorul nu s-a putut angaja un timp ca ziarist la „Viața studențească“. A fost de ajuns o intervenție îndrăzneață a noului redactor-șef, Dinu Marin, ca opoziția „cadrelor“ – adică a Securității – să devină inoperantă, deși amănuntul biografic, aparținând trecutului, rămăsese neschimbat. De ce nu s-a putut până atunci?! De ce s-a putut după aceea?! Asemenea întâmplări absurde, mai mici sau mai mari, ne-au jalonat tuturor existența. Atât de frecvent, că ne cam obișnuisem cu ele și nu le mai vedeam drept ceea ce erau. Rememorări ca acestea ale lui Ioan T. Morar ne fac să le vedem așa cum sunt.
După cum unele punctări ale naratorului ne reamintesc, de pildă, că trăim înconjurați de foști turnători și lucrători la Securitate: cu deosebită decență, autorul nu trece cu vederea faptul că, până în 1989, unii au fost turnați, iar alții au turnat. Veți regăsi în povestirile sale numeroase personaje cu trecut incert, ca să zic așa, sau intelectuali care au fost, în zilele noastre, declarați oficial colaboratori ai fostei Securități. (Cronica n-ar fi plauzibilă dacă n-aș semnala, totuși, și „indulgența“ pe care Ioan T. Morar i-o oferă prietenului său, prozatorul Ioan Groșan, singurul care, deși devoalat public ca informator, nu beneficiază în carte de cuvenita mențiune…)
De fapt, demontând, prin întâmplări revelatorii, mitul „Securității patriotice“ sau al „societății socialiste perfect organizate“, autorul ne oferă o radiografie necruțătoare a sistemului comunist. Care n-a fost nimic altceva decât un instrument prin care două echipe de feudali primitivi – cea a lui Dej, apoi cea a lui Ceaușescu –, sub protecție sovietică, au exploatat sălbatic și bezmetic o țară. Bătându-și joc cinic, timp de mai mult de patru decenii, de locuitorii ei (denumiți „viermi“ și „șobolani“, după cum îi spune un securist mai spălat tânărului ziarist Ioan Morar că a auzit-o pe Elena Ceaușescu).
Tonică și profundă, minunat de echilibrat scrisă, Fake News în Epoca de Aur m-a lăsat, mărturisesc, la finalul lecturii, cu multe întrebări deloc comode despre noi înșine și cu un difuz sentiment de inconfort.