Dor. Antoaneta. Modele

De o vreme încoace, mă „întîlnesc“ cu ea. O văd, întorc capul și dispare fără grabă. Îi simt mirosul de carpați, privirea mi se duce după o pălărie mirobolantă și după un mers tacticos și legănat. Zilele trecute, am dus la reparat cerceii de la ea. Cercei de „Cleopatra“. Cerceii ei pe care i-a purtat cînd a fost îndrăgostită pînă peste poate și a iubit trăind ca într-un soi de veșnică logodnă cu el. Pînă la capăt. Ochii ei negri, părul de abanos, aerul cumva pierdut, tot felul de inele, cercei, mărgele, brățări… Mi se întîmplă des să „întîlnesc“ oamenii care îmi lipsesc. Pe care i-am iubit și nu mai sînt aici. Dorul nespus și apăsător încarnează pentru cîteva clipe omul după a cărui prezența tînjesc. Este acolo, atît de aproape, aș putea să-l ating, aș vrea să-i vorbesc… și se duce ca un abur. Ciudat. Pățesc asta de ani și ani de zile. În lunile din urmă, mai des ca niciodată.

ANTOANETA TĂNĂSESCU a fost un personaj. De dorul ei, al tuturor lucrurilor care ne-au legat, al anilor petrecuți împreună, al ghidușiilor și trăsnăilor fără număr făcute împreună, al complicităților, al ștachetei înalte pe care mi-a pus-o sus de tot, de la începutul facultății, fără nici un fel de menajament… rescriu aici un text pe care i l-am dedicat în acel decembrie, acum șapte ani, cînd a șters-o de aici. Lăsîndu-mă cu gura căscată.

Profesor re mar cabil. De vo cație. Cineva care a însemnat, generații de generații, enorm pentru studenții săi. Pentru cei care am parcurs Facultatea de Filologie a Universității București în ani diferiți, în momente istorice diferite și, poate, în conjuncturi complexe, mai ales înainte de 1989, Antoaneta Tănăsescu ieșea din rînd. Tobă de carte, cu valențe culturale vaste și solide, severă și caldă, în același timp, extrem de pretențioasă și imprimînd mereu nivelul academic cursurilor, seminariilor, Profesoara noastră de Teoria literaturii și, totodată, îndrumătoarea de an a promoției mele, Antoaneta, venea, parcă, din altă lume. Ușor extravagantă pentru timpurile acelea cenușii, fără culoare, fără șarm, fără mister, Profesoara mea Antoaneta Tănăsescu mi-a marcat studenția și existența și pentru că Ea avea mister, șarm, culoare.

Părea că nu se grăbește niciodată. Mersul ei avea pași ciudați. Măsurați, fără să iasă dintr-un ritm anume care nu ținea cont decît de alimentarea interioară a stărilor, a gîndurilor, a durerilor nemărturisite, a iubirii, a obsesiei de a se pregăti și de a-și pregăti studenții pentru un nivel planetar. Valoarea nu are granițe, spunea foarte des. Spiritul nu poate să fie îngrădit. Asta poate să fie doar iluzia unora. Cu o voce ca din vis, ne bombarda cu bibliografii imense, dificile, enciclopedice prin cuprinderea temelor, prin problematică, prin tipurile de abordare a subiectelor. Dar asta făceau cam toți profesorii noștri mari. Personalități gigantice. Individualități de talie europeană. Acești Profesori nu erau promovați – pînă în 1990, marea lor majoritate au avut gradul universitar de lector, în cel mai fericit caz – pentru că directivele partidului aveau grijă să blocheze ascensiunile universitare ale modelelor. Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mihai Marta, Gigi Frîncu, Antoaneta Tănăsescu… Ca și cînd, fără titluri și aderare la ideologia partidului comunist, ei nu au fost repere majore pentru formarea noastră. Aberații ca acestea și ca atîtea altele au ținut la mantinelă marile nume din toate universităților românești. Dar Profesorii aceștia au fost rezistența noastră. A tuturor. Chiar dacă am fost sau nu conștienți atunci. Erau dublați și de un soi de smerenie, de modestie adevărată. Parcă nici unul nu gonea după glorie, după recunoaștere cu orice preț, după recompense, după artificii care să-i împăuneze, care să creeze altfel de ierarhii decît acelea construite de propria competență, de desfășurarea cursurilor într-o atmosferă de înaltă spiritualitate. Intimitatea seminariilor era, deja, un soi de complicitate intelectuală la care eram invitați ca parteneri egali. Ce vremuri!… În frigul năprasnic din amfiteatre și din sălile de seminar, din biblioteci, în bezna care coborîse peste țara toată, în amorțeala minții și a sufletului, unii am avut noroc de lumină și de căldură. Și pentru asta voi mulțumi și voi fi recunoscătoare mereu și mereu.

Iar Antoaneta Tănăsescu a fost parte din această șansă. Și pentru că era altfel. Și pentru că nu obosea nicicînd să fie altfel. Cu tunsoarea ei băiețească și privirea pătrunzătoare, cu tonul vocii care derula idei rostite parcă în transă, cu bijuteriile ei exotice, cu pălăriile ei complet trăznite. Cu plasele ei doldora de cărți, cu sutele ei de fișe pentru cursuri, pentru seminarii, pentru tot felul de antologii și de ediții pe care le programa meticulos, din timp. Ca tot ce făcea. Cu notițe pentru cronica radio, de pildă, pe care a ținut-o douăzeci și cinci de ani, săptămînă de săptămînă, pentru România literară, sub pseudonimul Ioana Mălin, folosit pînă în 1990. Din 1961 și pînă în 1972, a făcut cronica cinematografică la „Contemporanul“, pe urmă, un an cred, cronica radio-tv, „Tele-glose“ în România literară, că să continue, cum aminteam, zeci de ani cu analiza emisiunilor radio. Cu idei pe care le nota pe hîrtiuțe fel de fel cu un scris mărunt și precipitat. Cu aerul ei aiurit cu care cutreiera lumea asta. Cu devoțiunea ei de modă veche față de familie, față de prieteni, față de studenți, față de cărți, față de obiecte, față de povești, față de amintiri și locuri, față de tablouri.

Antoaneta a fost severă cu ea însăși. A avut un spirit critic ascuțit făță de ceea ce făcea și față de ce făceau cei pe care i-a iubit. Uneori, nivelul impus devenea copleșitor. Nu schimba nimic. Performanța, de orice esență, are în spate travaliu, efort, renunțare, tenacitate. Au fost momente cînd, slabă, m-am revoltat pentru că mai punea cîte o vorbă bună pentru cîte un coleg sau o colegă care nu mi se păreau atunci strălucitori. Nici asta nu a impresionat-o. I-am reprășat o dată că niciodată, dar niciodată nu a făcut nimic pentru mine. „Te-am învățat carte! Ți-am biciuit mintea și limitele! Asta e nimic?“ Într-o bună zi, am descoperit că sîntem prietene. Amîndouă am păstrat discreția și am ocrotit această relație. Antoaneta a fost Însoțitoarea mea. A fost Martorul transformărilor mele, al experiențelor mele majore, al iubirilor mele, al neliniștilor, al crizelor de tînăr rebel, al negărilor mele, al disperărilor mele, al căutărilor. Observ, privind în urmă, răsfoind notițe și fotografii, că niciuna dintre întîmplările mele fundamentale nu a fost fără Antoaneta. Prietenii ei au devenit și ai mei. Și invers. În ani. Iar legătura cu Mama ei, Eugenia, poreclită Brichela din cauza voluptății cu care fuma ca o turcoaică ce avea în stăpînire lumea Antoanetei, și nu doar pe a ei, legătura asta a avut o intensitate ireală. Era, în unele sensuri, opusul fiicei. Pragmatică, ironică, caustică, punea diagnostice imbatabile unor situații complicate, oamenilor care se fluturau prin viața sau prin casa lor de pe Mîntuleasa. Inteligența ei remarcabilă și spiritul ludic i-au dat putere imensă Antoanetei Tănăsescu să-și împlinească vocația. Să nu se risipească. Să fie altfel. Să fie Ea.

Cînd eram studentă, intram pe gratis la „Bulandra“, oricînd, pentru că ea stabilise o înțelegere în sensul acesta cu Ion Besoiu și cu Lena Boiangiu. În 1988, l-am cunoscut pe Valeriu Moisescu la premiera lui cu Mizantropul, la sala Izvor. Mergînd iute spre cabina Irinei Petrescu, prietena Antoanetei, am dat cu ochii de un domn cu un aer pierdut și cu piciorul în ghips. Era regizorul, Valeriu Moisescu. Cred că de atunci, sufletul meu nu s-a mai dezlipit de el. Mergeam cu Antoaneta la radio, la înregistrările de la teatru radiofonic, la Biblioteca Centrală Universitară, în sus și-n jos cu mașina ei sau cu a mea, pe ploi torențiale sau pe călduri insuportabile. Am rătăcit, de-atîtea ori, prin tainele din Mîntuleasa, prin cotloanele casei ei, prin cuferele din mansardă, pline cu scrisori, cu fotografii și cu șoapte nerostite pînă la capăt… Mai tîrziu, îmi citea la ea, în mansardă, la mine, în curte, sau în bucătăria din casa ei cea nouă, pagini din viitoarele ei cărți, despre retorică, despre retorica negației și a contestației, despre personaje și metamorfozele personajelor în artă, despre maniere și tipuri de comportament, despre tipurile de discurs. Era atentă la orice sugestie sau observație. S-a bucurat ca un copil cînd i-am spus că i-a ieșit cu adevărat dramatizarea la „Moromeții“, pentru teatru radiofonic. Dar mi-a mărturisit asta mult mai tîrziu, cînd, într-o iarnă bezmetică, a fost cu mine la Tîrgoviște, la un spectacol. Răceala strecurată între noi o vreme s-a topit în gerul iernii de la văpaia amintirilor.

De cîte ori am ascultat împreună Misa încoronării? Acum, la Radio Muzical se cîntă exact asta. Mozart. Ca un dar pentru noi. Să fie un semn?

Vă puteți imagina marele amfiteatru de la Drept, plin pînă la refuz, unde îl invitase pe Iosif Sava și pe intelectuali de vîrf, nu în grațiile puterii, să vorbească liber studenților, să intre în dialog unii cu ceilalți pe teme atent alese? Oricînd, totul putea să se transforme în ceva împotriva partidului și periculos pentru cei prezenți. Ce ați zice dacă ați vedea pe Bulevard, în mijlocul Bucureștiului, între Ateneu și Universitate, trei tineri cărînd o harpă superbă? Ați zice că se fac pregătiri pentru un film. Undeva prin 1988, trei colegi de-ai mei au transportat în acest fel harpa lui Ion Ivan Roncea, de la Ateneu, în Amfiteatrul „Odobescu“ al Facultății de Filologie pentru că Antoaneta Tănăsescu născocise o povestea despre cuvînt și sunet, despre literatură și muzică, o poveste nemaiauzită care ne-a prins pe toți, care ne-a făcut mai puternici și altfel. Ca ea. Ca Sfîntul Augustin pe care l-a adorat, ca Fra Angelico de pe pereții Mînăstirii San Marco din Florența. Ca Cina cea de taină și puterea euharistiei. Ca Micul Prinț. Ca tot ce e important pentru suflet. Ca Mozart. Ca prietenia. Ca portocalele puse în pungi pentru copii fără nimic și fără nimeni.

O dată pe săptămînă fac curat. Șterg toate obiectele și cărțile de praf. Nu prea grozav, dar mă străduiesc. În bucătăria mea se află peste tot, cocoțate, farfuriile ei vechi din colecția din mansardă. O mansardă de unde poate doar Eliade a lipsit. Și poate că nu…

Pe 17 ianuarie, Profesoara mea, Antoaneta Tănăsescu, ar fi împlinit șaptezeci și nouă de ani. Am mers cu ea, umăr lîngă umăr, de la întuneric spre lumină. A fost o Călăuză.