Nu cred că mai pot să existe individual vechile categorii, „El este pictor!“, „El este scriitor!“, „El este sculptor!“, „El este muzician!“ și încă multe altele. Arta contemporană vine și ia de la fiecare câte ceva și contopește genurile. Se ajunge astfel acolo încât, fără voia directă a vreunui artist, acesta să se „trezească“ că, acolo unde pentru el lucrurile erau suficient de clare, spunând „eu sunt pictor“, lucrurile să se complice și, din „eu sunt pictor“, să se ajungă și la „eu sunt și puțin scriitor“ sau „eu sunt și puțin artist video“. Acest lucru se întâmplă pentru că opera de artă contemporană este produsul mai multor genuri și, dacă nu este așa, „opera singulară“ se autoelimină.
Eram în noul meu atelier și, într-una din zile, prietenul meu, scriitorul Marian Ilea, îmi face o vizită. Primul lucru pe care-l spune când intră este: „Nu ți-am văzut aceste lucrări niciodată, dar pe cele două fete din tabloul X și din tabloul Y le cunosc și, pentru că nu am știut unde sunt, nu am putut să termin povestirea Una din frumoasele dimineți ale Pectonelei. Acum pot, pentru că știu unde sunt, și după-masă o să-ți trimit povestirea să o vezi“. Am primit povestirea cu trei personaje feminine, din care două erau complet mute [tocmai cele din picturile mele], iar una extrem de vocală. Ultima, în timp ce pregătește cafeaua de dimineață pentru toate trei, își povestește viața de transsexual[i] de pe centura Zalăului. Toată istoria avea un început bizar…
Am intrat în acest joc și am transformat totul în teatru de atelier. În el, o actriță reală urma să ia locul Pectonelei și să-și povestească viața, având în spate cele două tablouri în care se găseau cele două artiste virtuale descrise de Marian Ilea. Imediat regizorul Gavril Pinte a aderat la idee și a început să pregătească spectacolul, iar eu am mers mai departe și am lansat invitații internaționale pentru participarea la proiect prin mail-art, letter-poems și filme experimentale. Evident că a fost o participare masivă. Astfel, un proiect lansat într-un mediu real de artă contemporană poate să declanșeze enorm de multe alte proiecte care, la rândul lor, generează altele.
Aceasta cred că este esența artei contemporane, un proiect lansat să genereze altele care, la rândul lor, să genereze altele și astfel opera să devină infinită sau finită, decizia aparținând artiștilor implicați. Ce înseamna asta? Înseamnă că există enorm de multe „opere“ suspendate în inefabil, care așteaptă să apară doar după apariția altora care să le permită să se nască.
Cam așa se întâmplă cu cele mai recente proiecte ale mele, este vorba de trilogia lansată de scriitorul Marian Ilea despre un spațiu închis, extrem de special, în care cu greu poți să intri, și extrem de ușor poți să ieși, care se cheamă Medio Monte. Textele lui Marian Ilea mă „invitau“ la ilustrarea lor, dar nu a fost așa, pentru că în final textele lui Marian Ilea, din texte, s-au transformat în pretexte, și dintr-o carte au apărut două, altfel spus cartea s-a dublat, cu enorm de multe desene și texte noi, de data aceasta scrise de mine, care intrau oarecum peste textele lui Marian și încercau să provoace puțin zgomot. Nu știu dacă au reușit sau nu, aceasta este problema criticilor literari și de artă, cert este că dintr-o singură carte au apărut două într-una singură; genul de cărți experimentale fără de care cred că am fi condamnați la intrarea lentă în manierism, mai ales că au trecut 30 de ani de când „suntem liberi“, dar cu mintea închistată în formula „Acesta este un roman!“, „Acesta este un volum de versuri!“, „Aceasta este o pictură!“… Experimentul nu s-a terminat și cine crede că da, acela este mort de mult.