Într-un tur de forță demn de tot interesul critic și al publicului cititor, plasticianul Mircea Bochiș, implicat de mai multă vreme în folosirea ca mijloace de expresie artistică nu doar a mediilor specifice artei penelului și creionului, ci și a sculpturii și a filmului scurt experimental, a lărgit spectrul reflecției și acțiunii lui culturale și asupra domeniului cărții beletristice. El a asociat propriului talent un prozator de cursă lungă, cu care împarte nu doar prietenia, ci și apartenența de suflet la Baia Sprie și, pornind de la povestirile celui afirmat odinioară prin ciclul Desiștea, răsfirat în două volume, a pornit la imaginarea și construirea unor cărți unde textul generează alt text, adiacent, și unde, împreună, cele două fluxuri narative, când împletite, când paralele, devin solul pe care crește para-textul abundent și inventiv al imaginilor însoțitoare. Acestea din urmă însă nu sunt ilustrații, ci un terț registru artistic crescut din solul comun al cuvintelor și reclamând un statul de egalitate sau chiar predominant, având în vedere impactul imediat pe care grafica îl are asupra cititorului. Astfel, cărțile celor doi prieteni și co-autori pendulează între statutul livresc propriu-zis și cel de albume de artă, de la acestea din urmă părând să împrumute structura (introducere textuală și producție imagistică plus comentarii sau glosări marginale). În același timp, datorită circumstanței că sunt cosntruite pornind de la niște proze artistice, ficționale, și nu de la vreo hermeneutică savantă, ele aduc cu romanele grafice. Atâta doar că, în raport cu acestea, nu se prezintă ca niște benzi desenate, ci se apropie mai mult de un soi de poezie crescută pe „umerii“ prozei cu mijloacele lirice ale crochiului comentat.
Între timp, dar într-un ritm destul de susținut, în circa doi ani, Marian Ilea și Mircea Bochiș au dat la iveală trei asemenea produse care, alăturate, vădesc aceleași caracteristici de mărime și grosime a cărților, sugerând apariția unei trilogii. Aceasta este alcătuită din Pianina albă a doamnei amiralului Belo Poteka (2019), Ai, ai, ai… Rosza-néni (2019) și Femeile din Medio Monte (2020); trei povestiri reverberate în meta-texte și succesiuni grafice, fie și cu sincope justificate de strategia alternării plinului cu golul. Oferta este seducătoare, ea conturează nu doar un topos anume – orășelul central-european cu populație mixtă Medio Monte –, situat într-un teritoriu aparținând odinioară spațialității de interferență etnoculturală a unui imperiu defunct, ci și personaje cu nimic mai puțin stranii decât Erendira lui Márquez sau unele dintre siluetele care traversează opera lui Franz Kafka. Nu lipsește însă, cu niciun chip, nici tentația exploatării unui filon umoristic mitteleuropäisch, detectabilă în câteva opere născute în acest spațiu amplu al Europei mediane, cum i s-a spus, de la Jaroslav Hasek până la Bohumil Hrabal și de la Franz Kafka până la I.D. Sîrbu. Asemenea „macondo-uri“ sau „yoknapatawphe“ se mai pot găsi în literatura noastră. Mai interesant rămâne însă ceea ce se întredeschide dincolo de ansamblul – în plină creștere – al celor doi artiști.
Întrebarea ce se poate isca în mod legitim este una de principiu: ce mai poți adăuga unei opere deja împlinite, rotunde, fără a-i estompa izbânda și, dimpotrivă, mărindu-i, pe cât posibil, reverberațiile? În general artiștii au dezbătut mai mult chestiunea „operei imperfecte“, a modului în care, dintr-un tot împlinitor, poți scădea ceva prin intervenție lucidă, deplin voluntară, spre a face loc și „părții Zeului“; nu și despre „supra di men sionarea valorică“ ori de altă factură, dar tot în ordine calitativă (fiindcă și calitatea înseamnă mai mult decât numai valoare; ea poate fi, de pildă, pluralitate a deschiderilor și provocărilor, accelerare și/ sau expandare a aspirației activ țintite către plenitudine). Iar aceasta nu are, necesarmente, de-a face cu receptarea, calitatea lecturii pe cât mai multe dimensiuni ale operei ținând de disponibilitatea și de dibăcia celui care descifrează „semnele“, nu de simpla diseminare a acestora în spațiul lucrării de artă.
În zona către care poartă demersul persuasiv al celor doi autori avansul se face către… utopia esteticului. A produce valoare estetică din multiple puncte de vedere, nu doar într-un singur unghi (cel literar sau cel plastic, în cazul de față), înseamnă să cauți, mai mult sau mai puțin intuitiv, mai mult sau mai puțin programatic, „piatra filosofală“ în artă. Tentative au mai existat și vor mai exista: De la încercările de a produce o poezie aliterativă ale lui Al. Macedonski până la caligramele lui Guillaume Apollinaire, trecând prin exercițiile avangardei de a anihila tradiția artistică și de a institui un concept alternativ al artelor, toate vizau o adâncire, precizare, o regândire a temeiurilor gândirii estetice și a statutului operei de artă, în raport cu care atât artistul însuși, cât și publicul lui se reașezau.
Care ar fi trăsăturile utopiei estetice în intenționalitatea și în formulările exprese ale lui Mircea Bochiș? Conform textului alăturat, un manifest artistic în toată puterea cuvântului – însăși ideea de manifest estetic vine dinspre avangardele istorice ale sec. al XX-lea –, în primul rând ar fi vorba despre o creație „în rețea“ (networking art). Mircea Bochiș crede că „«opera singulară» se autoelimină“ și că „un proiect lansat într-un mediu real de artă contemporană poate să declanșeze enorm de multe alte proiecte care, la rândul lor, generează altele“. Noua unitate artistică, de fapt un continuum discontinuu validabil artistic nu numai „pe bucăți“, în zona diferitelor sale componente, ci și ca întreg, este sintetică și autogenerativă, fiecare componentă autonomă având capacitatea de a genera noi contribuții artistice în cadrul aceluiași proces autoîntreținut prin participarea unor artiști multipli din specializări multiple. Pe de altă parte, Bochiș socotește că „opera de artă contemporană este produsul mai multor genuri“, având așadar, prin însuși statutul ei specific, un caracter eclectic, variat, cu multiple stiluri, tehnici și moduri de expresie, în planuri diverse. Abaterea de la unitatea „clasică“ nu mai apare aici ca un defect de compoziție, ci ca o pluralitate de deschideri, de provocări, de invitații. „Aceasta cred că este esența artei contemporane, un proiect lansat să genereze altele care, la rândul lor, să genereze altele și astfel opera să devină infinită sau finită, decizia aparținând artiștilor implicați“. Formularea de față dezvăluie unul dintre ascunzișurile proiectului: testarea posibilităților de autogenerare infinită sau, chiar dacă finită, măcar într-o dimensiune temporală, procesuală, de mai lungă alonjă și de mai complexă intervenție diversă. Nu va scăpa nimănui că asemenea abordare trimite către modificarea poziționării auctoriale, către estomparea, chiar dacă nu și intrarea în indistincția anonimatului de odinioară al culturii orale, a co-autorilor, conducând către creație de grup, fie și exprimată în mod gradual prin implicare solitară, către democratizare și, într-un anume sens, către masificare (dacă mulțimea celor care contribuie depășește o limită numerică strict cuantificabilă și rămâne, măcar în parte, indistinctă).
Nu în ultimul rând, această artă se afirmă ca o arta virtuală (virtual Art), căci – spune Mircea Bochiș – „există enorm de multe «opere» suspendate în inefabil, care așteaptă să apară doar după apariția altora care să le permită să se nască“.
Una peste alta, vechea idee a experimentului artistic, bine bătătorită de mai bine de un secol încoace, cunoaște și în Mircea Bochiș un suporter. El crede că „Experimentul nu s-a terminat și cine crede că da, acela este mort de mult“. Radical verdict, și poate nu tocmai întemeiat, câtă vreme experiment înseamnă căutare, nu neapărat și descoperire viabilă, după cum nici opțiunea pentru formule consacrate și clasicizate de creație e departe de a marca moartea spiritului, ci doar o sensibilitate și un mod de raportare. Asocierea productivă pe tărâm livresc dintre Marian Ilea și Mircea Bochiș vine deci să propună „genul de cărți experimentale fără de care cred că am fi condamnați la intrarea lentă în manierism“.