Ideea de corp – corpul ca paradigmă, maniera în care a fost perceput de-a lungul istoriei, proiecția sa în artă – este subiectul celui mai nou volum semnat de Victor Ieronim Stoichiță, intitulat Despre trup, o cercetare care survine în urma unei schimbări de discurs vizavi de dihotomia trup/suflet. Modificarea de nuanță o explică însuși autorul în cadrul unui interviu pe care a avut gentilețea să mi-l ofere cu câteva zile în urmă: „Acum câteva decenii a avut loc o răsturnare în discursul despre om. Dacă în mod tradițional credeam că „avem” un trup, ni s-a arătat dintr-o dată necesitatea unei reformulări radicale: nu avem un trup, ci suntem trup. Sau mai precis: suntem și trup. O istorie a reprezentării artistice capabilă să se înfrunte cu această reorientare a devenit necesară și eu însumi m-am confruntat cu ea într-o serie de conferințe care au avut loc la Universitatea din Chicago acum aproape douăzeci de ani și din care a rezultat o carte, apărută inițial în Statele Unite și apoi în traducere românească la Humanitas, în 2011, sub titlul Efectul Pygmalion. Actuala carte, intitulată lapidar Despre trup reprezintă un alt palier al unei cercetări care se află încă în curs.”
Actuala carte – Despre trup – deși nu este (și nici nu are cum să fie, după cum însuși autorul afirmă) – o cercetare exhaustivă asupra subiectului, are câmpul supus analizei bine delimitat și structurat în trei mari direcții: anatomii, redute și imaginar. Miza cărții și confruntarea pe care istoricul de artă o propune este în fond cea cu propria corporalitate a noastră, a fiecăruia. Noua paradigmă pe care se construiește discursul acestui volum are ca prim-plan descifrarea corpului dincolo de studiul gesturilor, mai departe de comportamentul social, trecând cu privirea dincolo de piele. Se subînțelege însă că nu poate exista o percepție universal valabilă atunci când vine vorba despre reprezentarea corpului ideal – aceasta este intrinsec tributară mentalităților, tradițiilor și tradițiilor referitoare la frumusețe. Domeniul studiului nu este – din această perspectivă – lipsit de nuanțe, dimpotrivă, avem o istorie a acestui ideal, nu mai puțin provocatoare. „Provocarea cu care se confrunta pictorul nu era de neglijat: să faci să se vadă trupul neînsuflețit/ să faci să se simtă sufletul imaterial.”
O analiză care suscită interesul prin raportare (de această dată spațială și mai puțin estetică sau tactilă) este cea referitoare la piele. Chestiunile care se ridică sunt interesante și speculative: pielea în sine – ca organ – unește de fapt sau separă? Este ea o graniță a corpului, a eului, a imaginarului reprezentărilor din artă? Și toate aceste problematizări survin cu atât mai mult cu cât desenul incisiv ce poartă semnătura lui Rafael și sensibilitatea cromaticii venețiene în care partea vizibilă nu este decât învelișul unei profunzimi invizibile sunt manifestările cele mai relevante între dihotomia vizual/tactil. „Vizibilul nu este doar o problemă de suprafață”, există elemente (maladii, acțiuni, trăiri, stigmatizări) care lasă anumite urme pe trup.
În același timp, corpul reprezintă o entitate în care raportul dintre fragilitate și putere este perpetuu. Pielea, carnea, viața însăși au nevoie de protecție, dar, în același timp, au nevoie și de expunere, de admirație și contemplație în fața privirii. „Atât armura, cât și tatuajul au de a face cu reprezentarea artistică în măsura în care creează dubluri corporale” – specifică autorul.
În ceea ce privește ideea de fantasmă – care face subiectul analizei din ultima parte a volumului –, istoricul de artă o definește ca fiind de fapt un trup fără… trup. Așadar, putem vorbi despre trup în absența materialității sale, fantasma fiind în sine o „imagine imaterială a trupului material”. Domeniul artei este extrem de generos din acest punct de deschidere, cu atât mai mult cu cât arta însăși este zona închipuirii. În același timp, pericolul dematerializării trupului în postmodernitate pândește, fie sub forma „robotizării” sale, fie sub cea a „aplatizării”. Ecranul, gadgeturile, rețelele sociale par să sufoce trupul, să-l considere superficial, iar toată această confruntare cu virtualul este în măsură să neliniștească.
Dincolo de eleganța expunerii, de multitudinea surselor, de imaginile selectate asupra cărora se construiește argumentul, Victor Ieronim Stoichiță oferă în acest volum o selecție (nu neapărat cronologică, însă ofertantă) de aspecte și interogații privind eterogenitatea constitutivă și continua (re)elaborare a ceea ce denumim „imaginarul corpurilor.”