– Îți place Beth Hart?, întreabă Maraia.
Ridic din umeri. Nu știu despre cine vorbește. Vreo actriță de film ori vreo cîntăreață, sînt o droaie pe întreg globul.
– O să-ți placă.
– Dacă zici tu…
– Marti, ai citit toată cartea lui Erasmus?
– Recunosc că…nu!
– Atunci ți-o las pînă o termini.
E dusă bine Maraia, dar mă amuză. Cu dexteritatea unui iluzionist, scoate la iveală două căști minuscule. Îmi vîră una în urechea dreaptă, iar pe cealaltă și-o vîră ei în urechea stîngă. Sîntem legați unul de celălalt ca printr-un subțire cordon ombilical.
– Prima piesă se numește Chocolate Jesus. Îi și văd pe copilași cum halesc Iisuși din ciocolată neagră și albă. Cum devin pioși, ascultători. Răufăcătorii, criminalii, înghit și ei bucăți din picioarele Lui și gata, se transformă în mielușei!
Rîdem zgomotos pe străduțele înguste, pavate cu dale, care ne duc spre Parcul Central al orașului de pe malul rîului. Prin firul ombilical se scurge vocea lui Beth Hart. O voce afurisit de bună, de-o frustă senzualitate. Ți se vîră sub piele, îți înfioară perișorii de pe brațe. Străduțele pietonale sînt populate binișor. Numeroasele restaurante, bistrouri și cafenele și-au scos mesele afară. Doar plimbăreți și consumatori. Zgomotele străzii mi se rostogolesc în urechea stîngă, în cea dreaptă se scurge vocea cînd catifelată, cînd aspră, dar lipsită de stridențe a lui Beth Hart. O voce ca o băutură bună, un rom de calitate. Oare ce băutură a adus Maraia cu ea?
Arătăm ca doi evadați ciudați, legați de urechi, dar nimeni nu ne acordă atenție. Asta ne dă un strașnic sentiment de siguranță, e carapacea anonimatului. Poți trece neobservat în timp ce iscodești în jur nestînjenit. Dar Maraia întoarce din cînd în cînd capete, nu din cauza firișorului care ne leagă urechile. E o apariție cu personalitate. Acum observ că în părul ei au apărut două șuvițe verzi.
Am ajuns pe malul rîului. Din loc în loc, cupluri. Se sărută, se pipăie, se încălzesc în așteptarea întunericului.
– Visez să fiu o frunză care trăiește pe suprafața unei ape, care se lasă purtată fără teamă. Fără să întrebe pînă unde, de ce, pînă cînd…
– E bine să poți trăi fără întrebări.
– Vorbeam de un vis, Marti. Realitatea e altceva, uneori pute. De aceea merită să mai evadezi din ea…
De-a lungul malului se întinde Parcul Central al orașului. La capătul lui se află un loc de joacă pentru copii. Tobogane colorate, leagăne pe lanțuri, groapă cu nisip.
Seara și-a întins trupul peste oraș. Ne învelește cu umbrele sale. Locul de joacă e pustiu, cei mici au fost duși acasă. La papa bun, la emisiuni neghioabe de televiziune, la povești și apoi la somnic. Încă habar nu au cum îi pîndește viața, să crească mari și să muște din ei.
Maraia vrea să urcăm într-o bărcuță. Mi-am propus să mă las pe mîna ei. Așa se va deschide ca o carte, sper. Urcăm. Se bălăngăne într-o parte și într-alta. Ne prindem unul de celălalt, încă mai sîntem legați cu firul acela subțire, alb, prin care se scurge vocea solistei.
– Ca pe valuri.
– Așează-te, altfel cădem peste bord!
Mă așez la un capăt al bărcii, iar Maraia, trasă de fir, chipurile, nu are încotro și se așează pe genunchii mei. Își desface picioarele într-o mișcare afurisit de firească. Ne aflăm foarte aproape unul de celălalt. Sub bluza subțire, sînii ei saltă pînă la nivelul gîtului meu în ritmul bărcii și al lui Beth Hart. Își dă jos rucsacul și scoate sticla pe care a adus-o pentru a celebra întîlnirea noastră… întîmplătoare. Gin cu apă tonică.
– Îmi place mirosul de brad, zice Maraia, în timp ce un solo de chitară ne excită perișorii și cristalele din urechi.
Simt fierbințeala coapselor strînse în materialul elastic al jeanșilor decupați, pe alocuri, ca și cum am fi amîndoi în pielea goală. Atinge-mă, baby, trage-mi-o, baby, geme muzical Beth, și trebuie să recunosc, te poți îndrăgosti de vocea ei. Situația devine o adevărată tortură pentru mine, să-mi calc umbra! Bem din sticla pe care ne-o pasăm unul altuia, cu înghițituri mici, ritualice. Ne amestecăm răsuflările și limbile, gurile noastre miros a păduri de conifere, iar barca se transformă într-o scoică de argint.
– Ți s-a sculat, zice Maraia și mi se aprind obrajii, noroc cu întunericul care a înlocuit umbrele serii. Sînt virgină, nici o șansă…Aranjează-ți-o, să nu te doară. Dacă o fi să fie, poate ți-o iau între buze, dar nu-ți fă planuri.
Bravează! Fac ce mi-a spus și simt o binevenită ușurare.
Din cînd în cînd, bărbia mi-e prinsă de sînii Maraiei, un clește elastic, fierbinte, plin de ghidușii.
Barca se balansează ușurel. Datorită greutății trupurilor noastre, capătul ei opus e înălțat spre cerul găurit de stele. Noaptea s-a prăvălit peste noi, plină de intenții ascunse.
– Acum aprindem o răsucită, zice Maraia.
– Adică…?
– Ori faci pe prostul, ori…chiar nu pricepi. O țigară pe care chiar eu am răsucit-o, cu mînuțele mele. Hai, nu fă pe naivul, nu-mi spune mie că nu ai tras niciodată o răsucită, e ușoară, una la două persoane nu înseamnă sfîrșitul lumii… Sper să mă scutești de un dialog idiot pe tema asta.
Am scutit-o. M-am întrebat doar dacă Maraia fumează iarbă constant ori doar ocazional. Eu am făcut-o la cîteva petreceri, în cerc restrîns, cu prieteni. N-am fost încîntat. Am hotărît să renunț, să dau un picior în cur tentației. Pur și simplu așa mi-a dictat organismul, iar eu am fost de acord.
Ne trecem țigara de la unul la altul, dintr-o gură într-alta, sticla la fel. O alternanță zglobie. Inhalăm adînc apoi scoatem fumul, încetișor, printre buze. Gurile noastre sînt atît de aproape încît se ating, din cînd în cînd. Aroma ginului ne explodează, gingaș, în gîtlejuri și se împrăștie din creștet pînă-n tălpi.
Barca se leagănă pe valurile nopții, rîul bombăne înfundat, iar zgomotele vehiculelor sînt tot mai estompate, ca învelite în vată.
Maraia și-a descheiat bluza, nici nu am băgat de seamă cînd. Sînii sînt mai mari decît bănuisem, cu sfîrcuri cît fragii sălbatici. Printre înghițituri de gin și fumuri de țigară, îi prind între buze. Sînii devin tot mai elastici, mai mari, vor să mă înghită cu Beth Hard cu tot. Trupul îmi este asaltat nu de hoarde sălbatice, ci de amazoane puse pe șotii…
– Tata mi-a sărutat sînii!
Vorbele au venit de deasupra mea, din adîncul cerului, ca un fulger. Am halucinații auditive ori pe Maraia a lovit-o în căpșor amestecul răsucitei cu ginul? Își lipește pîntecul de pieptul meu. Îmi împunge obrajii cu sfîrcurile. O aud cum soarbe încă o gură de gin, apoi rostogolește cuvintele fără resentimente.
– Într-o zi a intrat în camera mea. Tocmai mă pregăteam să iau o bluză pe mine. Mi-a spus că am cei mai frumoși sîni pe care i-a văzut în viața lui. Apoi m-a rugat să-l las să-i sărute, o singură dată, pe fiecare. L-am lăsat. Mă rugase cu o blîndețe ancestrală. Fără bale la colțurile gurii. Fără priviri excitate. A făcut exact ce a spus. Cîte un simplu sărut pentru fiecare și cu asta basta. Nu a încercat din nou. Nici o mică aluzie, nici o privire pofticioasă. Ca și cînd nu s-a întîmplat niciodată. Subiect închis definitiv, pricepi?
Tac. Închid ochii. O trăznaie nemaiauzită. Maraia e capabilă să inventeze. O fi fumat iarbă în camera ei și-a avut halucinații…De ce naiba înclin, totuși, s-o cred? Tac. Fumez și beau. Îmi plimb fața peste sînii ei pe care tatăl a depus cîte un pupic… Sînt năucitori, umezi și hipnotici. Miros a gin, a fum și a conuri de brad.
Barca se mișcă pe valuri… Poate am plonjat în rîul care despică orașul în două. Cui ce-i pasă? Apoi barca se transformă într-o scoică argintie cu două perle. Una stă călare pe genunchii celeilalte. Perle cu picioare, guri, sîni și mădular. Să-mi calc umbra! Scoica se înalță, zboară printre stele, iar stelele au forma unor sîni sclipitori. Lîngă noi coboară un Iisus de ciocolată, ne îndeamnă să ne hrănim din el ceea ce noi chiar facem. Nu-i frumos să nu asculți îndemnurile lui Iisus. Începem să-l ronțăim, eu de la picioarele bătute-n cuie, iar Maraia de la vîrful crucii spre coroana cu spini. Încet, temeinic, buzele noastre se apropie unele de celelalte. Sînii Maraiei au miros de scorțișoară…
(fragment din romanul Femeia de marțipan, în pregătire)