Multă lume necăjită…

Ioana Nicolaie a publicat numeroase volume de versuri și proză, unele dintre proze fiind pentru copii. Am citit cîteva dintre ele și pot spune că romanul apărut recent, Cartea Reghinei, Ed. Humanitas, 2019, este în nota generală a scrierilor acestei autoare. Spațiul în care se petrece acțiunea este în nord-vestul Transilvaniei, într-o localitate ficțională, Văralia. Există o Varalia, dar în Voivodina. Alte locuri numite în roman sînt reale. Povestea din carte e simplă, dacă e expusă, ca la Hollywood, în 15 cuvinte: o fată, Reghina, se mărită în anii comunismului românesc cu un anume Damian cu care întemeiază o gospodărie și are cu acesta doisprezece copii.

Cartea mi-a amintit de copilărie, deși n-am avut unsprezece frați. În anii comunismului, mai ales și tot mai des după „tezele” din 1971, televiziunea română prezenta filme, unele nu rele, precum cele neorealiste italiene, și unele chiar americane despre viața grea a clasei muncitoare, exploatare, greve, depresie. Bunica mea refuza să vadă astfel de filme: „dacă sînt cu mizerie, eu nu mă uit”, zicea ea, sătulă de ce pățise după 1945: naționalizări, confiscări, arestări, copii amenințați cu excluderea de la studii. Cartea Reghinei este una despre o viață de nesfîrșită mizerie și suferință. De altfel cartea poartă un motto din cartea lui Iov.

Reghina trece prin viață ca o martiră, victimă, printre altele, a neplanificării familiale din motive de credință. Altfel chiar și pe vreamea lui Ceaușescu se putea opri la patru copii. Reghina îndură nașteri complicate, boli, lipsuri de tot felul, violența conjugală și alcoolismul lui Damian, care nu e deloc un sfînt. Și alte persoane din localitate suferă în jurul ei. Primărița e o comunistă oribilă, atee și racoleură de turnători. Vremurile sînt grele, oamenii le fac și mai dificile. Reghina nu disperă, are o putere și o vitalitate greu credibile, de Mutter Courage, dar care se epuizează treptat. Devine imobilă, orbește. Numele „regal” e în contrast absolut cu existența ei umilă, nu îi poartă noroc. Femeia moare avînd o viziune paradisiacă a regenerării trupului său și a intrării tuturor într-o minunată grădină în care soarele nu va apune niciodată.

Narațiunea este scrisă la persoana întîi, din perspectiva Reghinei. Relatarea nu e strict cronologică și nici strict realistă. Reghina are diferite viziuni și deliruri, tot felul de stări halucinatorii, povestea este văzută printr-un geam afumat. Ne putem imagina că tot romanul cuprinde rememorarea vieții chinuite a Reghinei, în ceasul morții. Acest tip de neclaritate este unul care s-a practicat pe larg la noi în perioada cenzurii, azi fiind superfluu. Lucrurile erau spuse incomplet sau trebuiau învelite într-un halou oniric – în vis se poate orice. Așa au scris Augustin Buzura, D. R. Popescu și alții mai puțin prestigioși. Ceea ce l-a făcut pe Ion D. Sîrbu să remarce exasperat, într-o scrisoare: „Cu efortul ce mi se cere ca să înțeleg de ce p… mă-sii mergea cu drezina Milionarul lui Bănulescu, eu aș putea reciti Critica rațiunii pure”.

Modelul mai prestigios al acestui mod de a concepe literatura este Faulkner. De la el încoace însă lucrurile au evoluat spre simplificare și directețe. Destinul nenorocit al Reghinei nu are de cîștigat printr-o prezentare atît de cețoasă, anticronologică și stropită cu oniric. Lectura e dificilă chiar pentru un cititor care înțelege intențiile voit alambicate ale autoarei. Publicul ce ar trece peste repulsia de a fi martor unei vieți de durere și chin, ar compătimi-o pe eroină și ar adera mai lesne la nefericirea ei dacă le-ar accesa mai de-a dreptul.

Nereușita romanului constă așadar pe latura subiectului din totala și istovitoarea mizerie a celor descriși, cu Reghina în frunte, iar pe latura stilistică în complicarea intenționată a expunerii, care nu e mai puțin iritantă, mai ales la un roman masiv.

Cred că există două prejudecăți ale scriitorilor români ce compromit și acest volum. Una este că „stilul” artist înseamnă complicare și incertitudine, a doua că atractivitatea unei cărți e condiționată de cantitatea de „bube, mucegaiuri și noroi”, eventual de barilii de sînge și spermă. Poate că oroarea duce la catharsis, dar eleganța, delectabilul, umorul nu au omorît încă pe nimeni.

Se află în roman cîteva capitole care pot fi decupate ca povești autonome. În acest caz, pe spații mai restrînse, modul pieziș de a relata întîmplările e suportabil. Asemenea secvențe atestă că Ioana Nicolaie are înzestrarea necesară pentru a scrie proză competitivă doar că, din păcate, nu se poate sustrage mereu prejudecăților pe care le pomeneam mai sus. Un astfel de episod este capitolul 15, un flash-back, inserat pe neașteptate, în care Reghina, pe atunci copil, este atacată de un urs și reușește să scape din dificila împrejurare.

Coperta romanului (realizată de Angela Rotaru) prezintă o tînără angelică, în alb, cu părul roșcat fluturînd, despre care bănuim că ar fi Reghina, dar care are –imprevizibil – chiar trăsăturile autoarei. Noi, cititorii, trebuie să sperăm că romanciera, încă tînără, va avea un viitor complet lipsit de suferințele pe care le-a destinat personajului său.