Cu această întrebare mi-am început, ani de-a rîndul, seminarul introductiv. Se aşternea o tăcere compactă. Niciun student nu se încumeta să ia cuvîntul. Şi erau, dragă doamne, în anul III al Facultăţii de Filologie! Dar eu nu mă impacientam şi nu mă miram, căci reacţia îmi era cunoscută de la seriile precedente. Rămîneam calm, conciliant şi dispus la compromisuri. „– Dacă nu ştiţi ce este analiza literară, spuneţi-mi măcar ce este analiza chimică.” Atmosfera se însufleţea : nu cumva e o glumă, sau poate o capcană? Nu era nici una, nici alta. Pînă la urmă, se contura un răspuns: analiza chimică este determinarea unei substanţe. Păi şi analiza literară, exclamam eu uşurat, este exact acelaşi lucru! Cu două deosebiri: analiza chimică este obiectivă şi închisă, pe cînd analiza literară este subiectivă şi deschisă. Rezultatul analizei chimice nu atîrnă de acela care o efectuează. Oricîţi chimişti vor analiza apa, vor ajunge toţi la aceeaşi concluzie: doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Analiza chimică este, totodată, închisă, întrucît îşi epuizează obiectul : apa chimic pură conţine două părţi hidrogen şi o parte oxigen, iar în plus nimic altceva. La analiza literară, situaţia se inversează: ea este subiectivă, deoarece depinde de cel care o face; acelaşi text generează un număr de analize egal cu numărul celor care se apleacă asupra lui. Analiza literară este, totodată, deschisă, pentru că nu-şi epuizează obiectul. Niciodată nu vom susţine că despre un anumit text s-a spus tot ce se putea spune. Dincolo de aceste distincţii elementare, apărea întrebarea : ce operaţii decisive presupune analiza literară ? În practica seminarială, ele erau în număr de trei : segmentarea, sublinierea şi punerea în relaţie. Mai întîi, segmentarea. Textul literar este o compoziţie, o alcătuire, o structură. Cîte părţi distingem în ea ? Raportul dintre ele spune întotdeauna ceva important. O bună segmentare a textului, care îi relevă principalele diviziuni şi articulaţii, reprezintă un pas necesar pentru înţelegerea lui ca ansamblu. Al doilea demers : sublinierea. Textul este alcătuit din cuvinte. Toate au rostul lor denotativ, dar nu şi aceeaşi pondere expresivă. Dacă luăm, de exemplu, prima strofă din Umbra lui Mircea, oricine va recunoaşte forţa iradiantă a unui cuvînt din versul 3: „Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate”. A identifica, pe parcursul textului, cuvintele de acest fel înseamnă a construi o reţea de semnificaţii, care variază conform opţiunilor cititorului, dar înscrie un nou pas în descifrarea mesajului. Şi, în fine, punerea în relaţie. Textul nu e un obiect căzut din cer, ci aparţine unui autor, unei epoci, unei literaturi, unui gen. Cîmpul lui de relaţii este, practic, nelimitat. Reuşita unei analize atîrnă de alegerea celor mai elocvente, în funcţie de preferinţele şi de cultura fiecăruia: relaţii cu alte texte ale aceluiaşi autor; relaţii în cadrul speciei; relaţii cu texte tematic înrudite etc., etc. O formă aparte a punerii în relaţie este analiza comparativă; de exemplu, nuvelele istorice ale lui Odobescu raportate la modelul indicat de autor (Alexandru Lăpuşneanu). Concluzii? Nu trăgeam niciodată, întrucît jugulează fluxul gîndirii. La un seminar dedicat romanului Mara, am fost onorat cu prezenţa unei asistente de la Cluj, venită în schimb de experienţă. După încheierea orelor, vizitatoarea şi-a exprimat o nedumerire: nu stabilisem, în cadrul discuţiei cu studenţii, tema, ideea şi locul romanului. Şcoala de la Cluj avea exigenţe mai stricte decît cea de la Bucureşti.