Dacă un tânăr se hotărăște să devină scriitor, convins fiind că doar astfel viața lui are vreun sens, lucrurile devin în același timp simple și extrem de complicate: el va trebui să dovedească o perseverență diabolică, să scrie fără încetare, dar în același timp să-și rafineze pe cont propriu stilul.
De cele mai multe ori se întâmplă ca aspirantul la statutul de autor să fi văzut lumina zilei într-o localitate obscură, să-și trăiască viața într-un orășel de provincie. Să fi absolvit un liceu obișnuit, să nu cunoască pe nimeni din lumea misterioasă a Literelor, să nu poată publica decât în unica revistă literară a județului. I se va părea atunci că, în cazul lui, se comite o mare nedreptate și că distanța până la punctul înalt unde aspiră să ajungă sporește odată cu trecerea anilor. În asemenea condiții, mai merită oare să urmărească țelul fixat în tinerețe?
Răspuns: da, mai merită! Dacă la toate condiționările negative pe care viitorul poet le avea de înfruntat s-a adăugat și refuzul lui de a scrie la comandă, s-a adăugat respingerea instinctivă a comunismului, atunci lucrurile s-au complicat considerabil; decât să scrie poezii în care nu credea, tânărul a preferat să scrie în tăcere și în întuneric, umplând cu versuri și cu proză sertarul mesei lui de lucru.
Portretul schițat mai sus a existat, probabil în sute de exemplare. Am cunoscut însă mai bine pe un reprezentant al acestei categorii, pe un poet devenit poet autentic după o viață de lupte: se numește David Dorian, locuiește în Bistrița și poate privi acum drept în ochi pe oricare alt scriitor român.
Cum se poate transforma handicapul în avantaj? Versurile poetului bistrițean ne-o arată. Încă de la primele poezii, el a transformat locul nașterii sale, orășelul unde trăiește și acum, în centru al lumii create de propria sa poezie. Monumentele semnificative ale localității: Piața Maro, Turnul din centru, mănăstirea minorită, clădirile din jurul ei, blocurile muncitorești răsărite la marginea așezării, cele câteva localuri din centru unde se dansează și se fumează. Autorul duce aici o existență concomitent comună și excepțională, precum majoritatea artiștilor. În camere banale, pline de fum de țigară, contemplând pe fereastră peisajul citadin, el a avut revelația neantului existenței și a timpului care trece. Cu ajutorul unui alcool ieftin, și-a provocat mici euforii în care domină tristețea. Momentele erotice s-au ivit întotdeauna alături de o adolescentă cu corpul abia înmugurit, câte o mică Lolită de care eroul se lasă mereu subjugat.
Orășelul lui a înghețat într-o iarnă fără speranță, zăpada și pustiul stăpânesc străzile: e iarna din anii 1980, totodată fizică și spirituală. Poezia lui David Dorian a însemnat o lungă încercare de a ieși din iarnă. În acest perimetru de dimensiuni restrânse, poetul a dus o existență la fel de complexă ca locuitorul unei metropole: Piața Maro și Turnul din centrul orașului au acum consistență generalizată.
În anii debutului, David Dorian a fost contemporanul optzeciștilor. Aceștia beneficiau de prezența la București, la Facultatea de Litere din capitală, de lansarea pe piață făcută cu zgomot. Maniera poetică optzecistă se răspândise însă în întreaga țară, iar David Dorian a făcut poezie din secvențe prin excelență prozaice, și-a plasat discursul pe o bază livrescă discretă (piesele lui Cehov, proza lui Dostoievski, ecouri din Eminescu, muzica lui Bach și Chopin).
În orășelul cufundat parcă într-o iarnă veșnică, poetul și-a format încet vocea care a interpretat melodii din ce în ce mai dificile. A progresat lent, dar a progresat continuu. A încercat diverse tonuri poetice, până când a ajuns la versurile din Poeme prozaice (2019), Linia de plutire (2020) și Ultime poeme (2020). Improvizațiile și scăpările lexicale încă prezente în Strigătul au dispărut treptat de la volum la volum.
Iată o strofă care poate sluji drept motto tuturor volumelor:
E noapte în cer; e iarnă
pe fața nevăzută a lunii.
În galaxii ninge cu teamă.
Din patul de sub fereastră,
sub linia de plutire albastră,
o ninsoare nevăzută se cerne
din stele, din nimicuri eterne. (Iarnă în cer)
Din oricare punct geografic ar pleca, traiectoriile poeziilor de bună calitate se întâlnesc în același loc.