Problema pensiilor

Se măresc sau nu se măresc? Și, dacă se măresc, cu ce procent? Acela prevăzut de lege, adică 40%, sau 10%, cât crede posibil guvernul liberal? Există sau nu există bani la buget? Va rezista economia la o presiune prea mare sau va ceda, cum ne avertizează unii specialiști români și străini? Și ni le va aduce tot poșta sau vor fi puse pe card? Dar cu cele speciale, ce facem, le desființăm, le supraimpozităm sau le lăsăm în plata lor? Și cu contributivitatea asta ce mai e, știut fiind că unii au muncit până la 60 și ceva de ani, iar alții, deși n-au muncit decât până la 45, se bucură de sume mult mai mari?

Ați înțeles că mă refer la problema pensiilor: lung prilej de vorbe și de ipoteze. În parlament, la televiziune (căci presă scrisă nu prea mai avem), pe rețelele de socializare, la cumpărături, iar de curând, la plimbare în parc, ca să nu mai vorbesc de telefon. Cu participarea unor specialiști, foști sau actuali miniștri ai Muncii sau directori ai Casei de Asigurări, dar și cu aceea a unor politicieni, între care se distinge de la o vreme Victor Ponta, etern irecuperabil, jurnaliști, precum „maestrul“ (ghilimelele îmi aparțin!) Ion Cristoiu, marțea-n târg, ce mai vorbă, și mulți alți experți în datul cu părerea. Rezultatul e un bâlci al deșertăciunilor la care nici măcar nu simți că te distrezi. Și care nu face altceva decât să-i deruteze pe pensionari, să le inducă frica zilei de mâine și să le răpească până și cea mai mică speranță de mai bine. În fond parlamentari cu mască sau fără ori simpli palavragii mediatici își bat joc în mod cinic de bieții oameni. Care, după ore și ore de emisiuni, se aleg doar cu frica-n sân.

Partea proastă (căci există una) este că problema pensiilor (căci există una) nu e ce ar trebui să fie, și anume o problemă care ține de economie: în gura palavragiilor ea a devenit demult una care ține de politică.

Sunt eu însumi pensionar, de mai bine de un deceniu, așadar foarte sensibil la acest aspect. Pe mine mă interesează cu adevărat un singur lucru: să-mi primesc la timp pensia cuvenită după 53 de ani de contribuție. Sunt convins că și pe alții îi interesează același lucru. Cum îmi este calculată pensia, mă preocupă mai puțin, fiindcă oricum nu înțeleg nimic din socotelile finanțiștilor. Că e mai mare sau mai mică decât aș merita, nici asta nu-mi dă bătăi de cap, fiindcă mă număr printre cei care s-au mulțumit toată viața cu cât au câștigat din munca lor și care n-au nutrit niciodată vreun sentiment de invidie față de cei mai bogați decât ei. Recunosc totodată că am o pensie suficientă ca să fac față onorabil cerințelor unei societăți inegale, sub raportul veniturilor, deși nu pot să nu mă gândesc, de câte ori cheltuiesc o sumă fie și aparent neînsemnată pentru mine, la acei semeni ai mei care nu și-ar permite cheltuiala cu pricina decât o dată pe lună.

Politizarea problemei pensiilor este un viciu major nu doar al politicienilor, dar și al tuturor celor care își dau oră de oră și zi de zi cu părerea pe tema cu pricina. Prin orice mijloc de comunicare. Politizare înseamnă să încerci să tragi spuza pe turta interesului de partid. Mai înseamnă să aduci discuția într-o zonă care nu are, în fond, nicio soluție realistă de ameliorare a sistemului de pensii. În fine, politizare mai înseamnă să arăți cu degetul spre presupuși răspunzători de întârzierea clarificării situației. Ar fi cinstit ca PSD să-și asume dificultatea aplicării legii tot de el dată, când era la guvern, și anume asigurarea unei creșteri de 40% din septembrie 2020. O lege bazată pe un calcul populist, în definitiv, nefundamentată ca lumea. Cum procedează în schimb Ciolacu și ai lui? Trăgându-i la răspundere pe liberali că nu vor să aplice legea votată de pesediști în legea lor. Adică, bramburită de Olguța Vasilescu, a cărei competență în materie nu mai comportă discuție. Uită că, întrebați pe ce fonduri se bazează legea, n-au catadicsit să dea explicații, iar acum, când îi întreabă, la rândul lor, pe liberali același lucru, nu acceptă că singurul răspuns cinstit este, și ar fi fost și în cazul lor, cel dat de guvernul liberal, și anume că pensiile vor fi mărite pe măsura posibilităților oferite de economie. În acest truc retoric abject stă tot scandalul mediatic care îi angoasează pe pensionari. Nicidecum acuzațiile de ezitare sau de întârziere a unei decizii formulate la adresa guvernului, a cărui reținere e perfect explicabilă prin incertitudinea stării economiei la ieșirea din criza datorată pandemiei. Întoarsă politic pe dos, vina e transferată asupra celui care procedează corect. Și mai este ceva. Orice om de bună-credință se poate întreba de ce, la urma urmelor, guvernul liberal ar fi obligat să respecte o promisiune fără nicio acoperire a guvernului pesedist. Sigur, e vorba de o lege și cu legea nu poate tranzacționa decât CCR. Dar poate că legea e proastă și ar trebui corectată. Mai ales că pandemia a stricat jocurile (mai puțin, vai, pe cel politic!), iar legislatorul de azi nu-și poate permite, nici dacă o brumă de populism într-un an electoral îi cade bine, să ignore noile constrângeri economice și să facă pe placul demagogilor de la PSD.

Dacă am dreptate, și cum să n-am, problema pensiilor este o invenție populistă, agitată ca o sperietoare în emisiuni televizate. Persoane cu aer profesoral scriu pe tablă o serie de cifre. Sub ochii noștri, ai pensionarilor, căscați cât cepele, tabla se umple de adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri, în spatele cărora nu se întrevede nimic real. O aritmetică de clasa a doua primară, de care abia dacă ne aducem aminte, la atâtea decenii distanță de când o învățam. Ceva mai familiar ne este aspectul de talon de pensie al tabelelor: dar atenție! talonul de pensie cu pricina este fictiv. Totul, rod al aburelii unei legi gândite de coafura Olguței Vasilescu.

Problema pensiilor este o creație politică și mediatică. În ce mă privește, m-am săturat de cifre și de operații televizate. Închid televizorul și aștept să sune la ușă postașul, în mână cu talonul meu real de pensie.