„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie :
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.“
„La steaua – scrie G. Călinescu – este hotărît o prelucrare după Der Stern de Gottfried Keller, cu toate opiniile recalcitrante, nu pentru că ideea n-ar fi putut veni şi de la sine sau pe alte căi, dar pentru că ritmul interior e acelaşi, precum aceeaşi este orientarea simbolică de la sfîrşit“1. Cel mai activ producător de „opinii recalcitrante“ a fost I.M. Raşcu, în articolul În legătură cu poezia „La Steaua“. Cîteva note, apărut în revista „Îndreptar“, Bucureşti, 1930, nr.7, p.9-102. Se afirmă acolo că tema poeziei este „foarte răspîndită în multe literaturi şi în special în cea franceză“ şi ni se oferă nu mai puţin de 20 de exemple, majoritatea din nume cu totul obscure. Este menţionată, între altele, şi poezia L’idéal a lui Sully Prudhomme, fără a se releva însă faptul esenţial că, la autorul francez (întîiul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, decernat în 1901), tema este tratată simetric : poetul cîntă steaua supremă, aceea care încă nu s-a ivit, dar pe care o vor vedea generaţiile viitoare.
L’idéal
La lune est grande, le ciel clair
Et plein d’astres, la terre est blême,
Et l’âme du monde est dans l’air,
Je rêve à l’étoile suprême,
A celle qu’on n’aperçoit pas,
Mais dont la lumière voyage
Et doit venir jusqu’ ici-bas
Enchanter les yeux d’un autre âge.
Quand luira cette étoile, un jour,
La plus belle et la plus lointaine,
Dites-lui qu’elle eut mon amour,
O derniers de la race humaine!
În româneşte, lărgind puţin cadrul prozodic, textul ar suna astfel:
„E lună plină, cerul e curat
Şi stele umplu bolţile înalte,
Dar visul meu se-ndreaptă nencetat
Spre steaua mai presus de celelalte,
Spre cea pe care încă n-o zăreşti,
Dar raza ei călătorind prin spaţii
Menită e pe plaiuri pămînteşti
Să-ncînte ochii altei generaţii.
Cînd ea va răsări, cea mai departe
Şi mai frumoasă stea din cîte sînt,
Spuneţi-i de iubirea-mi c-avu parte,
Voi, cei din urmă oameni pe pămînt!“
Sully Prudhomme, uitat astăzi cu desăvîrşire, figurează în mai toate antologiile poeziei franceze cu Le vase brisé, „capodoperă a genului intimist, în care vasul apare ca simbol al rănilor sufleteşti ce nu încetează să se agraveze sub povara copleşitoare a unei decepţii sentimentale puternice“3.
P.S. Câteva persoane, independent una de alta, propun pentru masca de protecție denumirea de „botniță“.
_______
1 G. Călinescu, Opere, 12. Opera lui Mihai Eminescu (I). Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p.327.
2 Reprodus, într-o formă extinsă, în I.M. Raşcu, Eminescu şi cultura franceză. Ediţie îngrijită de Albert Schreiber şi D. Murăraşu. Prefaţă de D. Murăraşu. Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.226-247.
3 Silvia Pandelescu, în Dicţionar de scriitori francezi, volum coordonat de Angela Ion, Editura Polirom, Iaşi, 2012,p.1487.