Portretul gangsterului ca un om bătrân

Capone (2019); Regia: Josh Trank; Scenariul: Josh Trank; Cu: Tom Hardy, Matt Dillon, Kyle MacLachlan, Linda Cardellini; Genul filmului: Biografic, Crimă, Dramă; Durata: 103 minute; Produs de: BRON Studios, A Band Apart, Addictive Pictures, Creative Wealth Media Finance.

Ochii vitrificați, privire de linx orb, buzele de limulă strânse în jurul unui trabuc veșnic aprins, două cicatrici brăzdând ca niște branhii de rechin fața, pielea pergamentoasă, ten icteric, uneori cu părul răvășit aspectul schimbându-se într-un portret de Marlon Brando ajuns în mizerie, acesta este Al Capone pe care ni-l înfățișează regizorul Josh Trank într-un moment de crepuscul, ultimul an al vieții sale petrecut în Florida, departe de lumea dezlănțuită. Aest biopic are ambiția de a decupa dintr-o viață activă și agitată, pasivul ei. Pe cât a lucrat la rol Tom Hardy, pe atât s-a străduit echipa de machiaj să scoată pe acest chip imaginea maladiei, a unei cruzimi viclene întipărite în straturi adânci de machiaj. Întreg filmul e construit în jurul acestui portret al gangsterului la bătrânețe, dar nu una firească, dictată de vârstă, ci o bătrânețe prematură, rezultat al unui vertiginos proces de erodare la care au contribuit excesele de tot felul și cei 10 ani de închisoare. Cel mai de temut gangster din istorie, o legendă vie a Chicagoului, domnind peste oraș, este un om sfârșit care se pișă pe el la un acces de tuse, care umple patul de rahat, care vomită și se îneacă, pe care memoria nu-l mai ajută, care-și târăște epava unui trup epuizat, peste care amintirile năvălesc nu pentru a-l liniști, ci pentru a-l înăbuși. El este patriarhul, pater familias, Unchiul care își „terorizează” nepoții, spre deliciul lor, însă unul ramolit, aproape senil, chiar dacă respectat, un pensionar peste un imperiu al terorii. Luxul, manierele, statuile care jalonează aleile, conferă acea eleganță a vilelor italiene și invocă o ambianță aristocratică. Oamenii din jurul lui Capone au un aer respectabil de la soția sa Mae Capone (Linda Cardellini), la fiul său (Noel Fisher), doctorul său, Karlock (Kyle MacLachlan) etc. Cel alintat de familiari cu numele de Fonzo a devenit puțin gaga, – se crede de pildă răpit în propria sa casă – fiind urmărit de cei apropiați pentru a nu face prostii, unul îi ia pușca din mâini când enervat pe un pește care-i smulge undița din mână descarcă câteva gloanțe în el, altul are grijă de pantalonii lui pișați. Josh Trank a amestecat într-o rețetă personală ceva din acea tristețe funerară din Nașul lui Francis Ford Copolla și din melancolia vacuității din filmele lui Paolo Sorentino. Undeva există și un copil din flori, un tânăr, Tony, care își sună tatăl care nu reușește să poarte o conversație decentă cu el. Ceea ce cu subtilitate dezvăluie filmul lui Josh Trank nu este neapărat o dimensiune umană a lui Capone, deși face și asta, integrându-l familiei, despărțindu-l de famiglie. Regizorul ne arată un om iubit de cei apropiați, de soția sa, în primul rând, un om care trezește compasiunea, după care nepoții aleargă fericiți să-l tăvălească pe peluză, prin ploaie. Însă din acest unchi joli joli se ivește animalul de pradă, cu câte o tușă de cruzime descărcată în limbaj, cu câte un moment de furie exterminatoare. Un univers fantasmal invadează mintea lui Capone, o lume violentă a crimei cu scene aproape suprarealiste împinse spre grotesc la care asistă ca un spectator. Un locotenent al său Gino, execută cu brutalitate un individ care poartă un sac însângerat pe cap, o iubită este ucisă în brațele sale de o rafală de mitralieră trasă prin geam, iar Capone străbate o sală de bal unde i se cântase un blues, așternută acum cu cadavre și baloane, în timp ce pe stradă au loc schimburi de focuri, iar Capone împiedicându-se se târăște printre cadavre către silueta unui băiat, probabil fiul său. După un atac cerebral care-l lasă cu o pareză, doctorul familiei propune înlocuirea definitivă a trabucurilor cu morcovi. Îl putem vedea în timpul unei ședințe de terapie pe temutul Capone pe post de Bugs Bunny, „fumând“ un morcov în timp ce doctorul îl pune să recunoască într-o fotografie o geantă plină cu bani și apoi să o deseneze. Coșmarurile se înmulțesc, figuri desprinse parcă din Sin City-ul lui Frank Miller apar în ipostaze torturante, o irepresibilă violență acompaniază retragerea celui pe care unul dintre federali îl compară cu Adolf Hitler. Aici cred că Josh Trank și nu în ultimul rând Tom Hardy cochetează cu imaginea unui Marlon Brando cuprins de nebunie ca în Apocalipse Now al lui Copolla, delirând, pradă unei viziuni acaparante, condus de obsesii dizolvante, pradă unei nopți care se lasă peste mintea lui. Cu deosebirea că degradarea lui Capone nu este numai mintală, ci și fizică. I se refuză acestui spectru printre spectrele celor trimiși la moarte de el, dar și ale celor dragi, prezumția de demență, pare incredibil că această forță a răului a făcut implozie, că numărul unu dintre răufăcătorii Americii, inculpat pentru probleme fiscale, niciodată pentru crimă, nu mai este bun de nimic. Întruchipare a demenței senile, în chiloți și halat, mișcându-se crăcănat cu morcovul în gură în loc de trabuc, cu privirea injectată, cu o mitralieră Thompson, Capone seceră fără rezervă oamenii săi aflați pe peluza din fața casei sale, inclusiv pe locotentul său credincios, Gino, pentru a se prăbuși apoi în iazul din preajma casei pe care, în scenariul propriilor fantasme, îl răvășește un tsunami. Josh Trank a reușit să realizeze un profil dramatic personajului său, inevitabil prizonier clarobscurului, dincolo de orice judecată morală care-l condamnă evident pe gangsterul nemilos. Umanitatea distorsionată a lui Capone are totuși ceva tragic, așa cum personajul dobândește tocmai prin neputințele lui un croi statuar și monstruos totodată.