De ale noastre, tot mai îndepărtați

 

Literatura de tip (dark) fantasy, gotic, mystery a avut întotdeauna o prezență dificilă în spațiul public; gustată, populară, dar, de multe ori, plină de clișee, mai degrabă o asociere de motive specifice genurilor pe care le reprezintă, încropită într-o linie narativă menită să țină cititorul antrenat și în suspans. Ultima culegere de povestiri semnată Flavius Ardelean nu prinde prin acțiune, ci prin fricile și nevrozele cu care jonglează și care par atît de simple, care ne sînt atît de apropiate și ne aparțin fără să o putem vreodată recunoaște. Monștrii nu par exagerați, nu sînt niște try-hards, ci apar cel mult așa cum apar și în coșmaruri: nebuloși ca formă, dar groaznici pentru că ne înțeleg, ne aparțin. Din fericire, Ardelean ne scutește de kitsch-urile adesea întîlnite în această zonă literară, și, mai ales pentru că piața de dark fantasy și gotic nu este extinsă în România, își continuă cu Câteva feluri de a dispărea prezența deja consacrată – și atît de necesară, aș adăuga – de seria Miasma (Scârba sfântului cu sfoară roșie, Miasma, Bășica Lumii și a ne’Lumii , ed. Herg Benet, 2015, 2016, respectiv 2017) sau Noumenoir (Herg Benet, 2016), precum și altele, pentru care a primit două premii Colin și numeroase nominalizări.

Povestirile se întind de la aventurile unui personaj cu o disociere identitară de tip William Wilson (E. A. Poe) sau dezgustul unui copil față de mizeria corpului și asociata teamă de respingere, pînă la încercarea ambițioasă de a povesti despre viața de dinainte de naștere, un fel de moarte inversă, ce vine la sfîrșitul unui proces de întinerire (mai ușor de vizualizat prin personajul Benjamin Button al lui Fitzgerald – sau filmul aferent). Deși povestirile sînt legate și urmează ghidajul motivului dispariției, varietatea este antrenantă. Ne întîlnim cu aventuri detectivistice (În Oglinzi, oglinzile), tulburări psihice (Cunoaște-te pe tine însuți), obsesii criminale (Toată bezna din ochii lor) sau lumi alternative (Din somnul său în alambic). De notat și că autorul nu se dă înapoi de la cîte un strop de vulgar sau scabros, folosite destul de natural și cu moderație. Vin în aceeași linie cu ceea ce este cel mai interesant la proza lui Ardelean, anume că permite ambiguității să trăiască. Și vulgaritata, și stranietatea sînt prezențe pasagere în poveste, vin doar ca accente peste care se trece rapid, revenindu-se apoi la normal – la fel cum de altfel se întămplă în realitate, de aceea persistă senzația de familiar și, în același timp, incomod. Nu se insistă asupra lor pentru a accentua senzația răului, ci tocmai că răul aici vine din neclaritate și nesiguranță. Senzațiile momentane de repulsie nu acaparează și rămîn întipărite, doar învăluie și mai tare în poveste și te prind în mijlocul întîmplării.

Deși nu este destinat lor, volumul de față este cu și despre copii – și nu prin simpla lor prezență ca personaje, ci prin modelul lor de asimilare al absurdului. Fricile de aici sînt bazale, simple, esențiale, mai apropiate de felul de simțire al copiilor și de onestitatea experienței lor. Pesonajele non-mature îmi par cele mai reușite, tocmai pentru că deschiderea cu care își întîmpină propria uimire în fața fantasticului e mai onestă decît cea a adulților. Cu siguranță este dificil să prezinți întîlnirea cu fantasticul în mod veritabil, mai cu seamă cînd acțiunea se petrece în real, deci nu există libertate completă pentru personaje. Iar totul trebuie să rămînă suficient de „plauzibil“, în sensul în care nu trebuie să distragă atenția cititorului, făcîndu-l să iasă din acel spațiu fabulatoriu creat de poveste. În mod paradoxal, o lume alternativă nu face fantasticul mai credibil. Ultima povestire încearcă să vorbească despre bătălia contra-cronometru a două personaje pentru „viața“ de dinaintea nașterii și a vieții umane obișnuite – o încercare ambițioasă, cu elemente complexe, dar care nu se leagă la fel de bine ca celelalte scrieri din volum.

Cu toate acestea, povestirile, deși ușor de parcurs, tind să rămănă mai mult pe papile decît ne-am aștepta. E plăcut să regăsim și în spațiul românesc literatura pe care mulți dintre noi poate am interiorizat-o ca primă experiență livrescă matură. Dacă ar trebui menționate posibile surse de inspirație și autori similari aș spune poate Salinger, apoi Jonathan Safran Foer și Mark Haddon, cu evidentele influențe din Kafka. La scrierile lui Ardelean, cititorul e atras spre acest tip de experiență a străinului, în care se regăsește.

În contextul scrierii unei cronici de carte, e comică intersecția cu povestea apariției domnului Katabasis, un faimos, dar foarte misterios și puțin cunoscut critic și tumultul pe care îl produce în mijlocul unui cerc de scriitori. În speranța ca dl Katabasis va scrie o carte despre el și îi va aduce un succes mitic, protagonistul intră într-o fugă dementă după Katabais, doar ca apoi să rămînă răvășit și secătuit. O bună învățătură de minte pentru vreun fel de încercare de a scrie numai pentru gustul publicului, pe care Ardelean, pe lîngă multe altele, reușește să îl prindă în mreje.