Am căutat ceva în agenda de anul trecut. Și am rămas în paginile ei. De două luni și jumătate nu-mi fac planuri. Nu am mai folosit cuvîntul „mîine“. Nu am ieșit din casă. Nu am mers la teatru în București, în țară, afară, nu am fost la niciun concert, nu mi-am văzut prietenii, n-am mai ațipit în nicio gară sordidă, n-am dormit pe un scaun undeva, pe un aeroport. De foarte mult timp trăiesc știind precis ce urmează să fac și peste doi ani. Poate că am exagerat puțin cu asta, dar în lume proiectele de anvergură se gîndesc cu mult în față. Altfel decît la noi. Programul unei stagiuni de teatru, dans, operă se anunță clar de la început pentru toată perioada. Artiștii își cunosc pe un interval lung spectacolele, turneele, îți pot confirma imediat dacă pot răspunde unei invitații și cînd. Exactitatea asta normală poate să inhibe un om trăitor în sud-estul Europei unde rigoarea și construirea proiectelor are lentoare și imprevizibil, trebuie să lupți cu balaurii, să le tai capetele, să dărîmi obstacole fel de fel. Ca și cum nu ai avea putința să ieși niciodată din dimensiunea unui basm. Pare o mare izbîndă dacă poți afla ce se joacă în următoarele două luni. Derutant. Ca să poți să anunți o stagiune pe zile și pe ore trebuie să nu ai semne de întrebare privind bugetul, rectificarea, suplimentarea, jocul acesta financiar pervers, ajuns ca o patologie la noi. Ai bugetul clar, ai libertatea să construiești, să inviți regizori, scenografi, să faci țintare, să chemi directori de festivaluri. Mă rog, cu condiția să te și pricepi… Pe nisipuri atît de mișcătoare ca aici, totul devine hazard și coșmar. De cîte ori se schimbă un guvern, te trezești la poalele muntelui. Iar și iar. O iei de la zero. Un nou guvern, un nou ministru al Culturii. Iar drumuri, telefoane, prezentări de proiecte, solicitare de fonduri. Iar incertitudini, iar scuze umilitoare față de parteneri, imposibilitatea să semnezi un contract ferm, iar amînări stînjenitoare. Cînd ai înaintat pe panta spre vîrf, se aude despre o remaniere. Apoi, despre alt guvern. Și așa știi sigur că Sisif a existat. Că Sisif ești tu, rostogolit pînă la baza muntelui. Jocul ăsta a devenit ceva obișnuit. Acesta este normalul nostru. Care te face să te simți mereu vinovat fără vină, tembel în întîlniri și discuții cu artiști de peste tot din lume. Tu nu ai cum să promiți, să bați palma pe loc, să dai liber imaginației și creativității, să provoci evenimente, chiar dacă ești mai inventiv decît ceilalți. Și dacă o faci, e limpede că-ți place adrenalina, viața la limita inconștienței și că nu ești cu toți boii acasă. Oricum ai da-o, ești un ciudat în peisajul mondial. Se întîmplă să fii scutit de eticheta „excentricității“ cînd deja prietenii și prieteniile sînt o garanție că, de fapt, ești nebun după ce faci și că vrei cu orice chip să nu te țină nimeni și nimic în urma celorlalți doar fiindcă trăiești pe un plai mioritic.
De două luni și jumătate, lumea s-a răsturnat. Ireal. Mă uit în agenda mea de acum un an. Rămîn cu gura căscată. Ca și cum aș fi corigentă și aș vedea notițele unei premiante. Cînd are timp, frate, să le facă pe toate, să se gîndească la note, cîte schițe, cîte notițe, cîte zboruri, întîlniri, seară de seară spectacole, azi, aici, mîine la naiba în praznic, cîte fronturi deschise… Ce iluzie și timpul ăsta! Acum, o zi pare enormă. Dar altfel. Dilatată, atotcuprinzătoare, o tolbă unde, la o adică, ar putea să încapă toate visele, tot ce ai început și n-ai terminat, tot ce te ține treaz nopțile, tot ce simți că poți încă să faci. Ca să nu mă pierd printre ispite, am învățat să trăiesc fiecare zi în pași mici. Ca să fiu măcar acum la unison cu lumea răsturnată. Astăzi, cultura de peste tot este în corzi. Dar niciun „meci“ nu are loc. Este închisă la domiciliu. Teatre, opere, instituții mari, de prestigiu de peste tot, actori, muzicieni, regizori, scenografi, dirijori, balerini, dansatori sînt loviți în plin. Stagiuni suspendate, marile festivaluri de teatru, de muzică clasică, marile concursuri, premiere anunțate amînate pentru anul 2021. Marea majoritate a acestor instituții, precum și a artiștilor, nu au finanțare de la stat. Unii anunță falimentul iminent. Liber profesioniștii nu au niciun venit. Pare să nu existe viitor, speranță. Virusul a tras cortina în fața noastră. Incertitudinea este dură. Dar, dincolo de cortină, artiștii nu stau. Studiază, își întrețin corpurile, vocile, mințile. Sînt și zeci și zeci de acțiuni zilnice care îți surpă sufletul. Metropolitan Opera House din New York a anunțat, Peter Gelb a făcut-o, că nu vede cum ar putea să-și deschidă porțile anul acesta. S-a făcut o Gală online pentru strîngere de fonduri, impresionantă, mari artiști din toate specialitățile își spun povești intime despre ce a însemnat locul acesta în formarea lor și roagă să se facă donații ca să nu dispară. Ca și cum chiar ar fi posibil ca privirea să nu se mai tulbure cînd zărește de departe candelabrul enorm care luminează pasiunea, munca, toate visele… Scala din Milano, la fel. Old Vic Theatre, la fel. Mai toate teatrele din lume, mari, mici, sînt în aceeași situație disperată. Orchestre, la fel, companii de dans, balet.
Ce vulnerabili sîntem. Fragili și neputincioși. Mulți se grăbesc să ne întoarcă spatele. Iar abandonul este teribil. Noi, însă, noi nu avem voie să părăsim corabia. Trebuie să ne trezim mințile, să ne obligăm să fim creativi, să ne punem imaginația pe moațe, să facem vrăjitorii, scamatorii, să întindem aripile, mari, desfăcute complet și să învățăm iar zborul. Dacă rămînem prizonieri ai inactivității, ne auto-condamnăm. Nu este ca o revenire din vacanță. Este o traumă. Așteptarea macină. Ca și nesiguranța. Mulți dintre noi nu au din ce trăi la propriu! E obligatoriu să aflăm de la autorități, de la specialiști, ce se poate face. Cam care sînt previziunile. Pe termene scurte. Să cerem studii de caz punctuale pentru profesiunile vocaționale. Să fim atenți la ce se întîmplă în jur. Să ne inspirăm, să adaptăm. Artiștii mișcă. Propun soluții, caută, respectînd toate re comandările, dar își fac loby pentru că, în acest timp istoric, cultura ar putea să treacă la chestiuni opționale. Fatal pentru o planetă întreagă. Peter Brook vorbește despre „teatrul sărac“ nu ca despre o formulă de artă simplistă, ci ca despre ceva care poate să renască din talentul pur. Care folosește orice are la îndemînă ca să creeze, ca să se exprime, ca să-și arate harul. Se poate juca în aer liber. Curînd. Și sînt locuri în fiecare oraș din țara asta unde se pot monta scene, lumini și se pot prezenta spectacole de mici dimensiuni, poate chiar adaptări. Trebuie să ieșim din inerții. Din „nu se poate“. Tipic comodităților noastre. Sîntem nebuni, dar nu iresponsabili. Trebuie să căutăm, în noi, în primul rînd, să ne eliberăm de chingile inerțiilor, să ieșim spre spectatorii care ne așteaptă. Dirijorul Cristian Măcelaru, recent cîștigător al unui mare premiu Gramy, dirijorul en titre al Orchestrei din Hamburg, a anunțat că acolo au fost întrebați cei cu abonament ce ar face cînd se va putea deschide stagiunea, adaptată la noile condiții artistice. 88 la sută dintre cei abaonați au răspuns că abia așteaptă semnul acesta și că vor fi prezenți să-și susțină orchestra și muzicienii de mare talie internațională! În Danemarca se merge tot ușor spre deschidere. Autoritățile sînt prudente, artiștii la fel, dar dialoghează, caută împreună variantele corecte și viabile. O vreme va fi altfel. Doar o vreme. Este o paranteză. Nu este acesta definitivul vieții și al artei pe pămînt! Online-ul este o cale. Dar nu singura. Este crucial să nu rămînem adormiți. Să nu așteptăm de la alții. Poate că nu mulți directori de teatre sau de alte instituții știu să-și redefinească instituțiile, angajații, colaboratorii. Poate au uitat. Dar cei care își adoră și își prețuiesc profesiunea, colegii freamătă. Nu au cum să stea cu mîinile încrucișate. Drumul nu se oprește. El merge înainte. Doar că este nevoie să ne mutăm pe alte șine!… Și să fim solidari, deschiși, dispuși provocărilor, încercărilor, poate că ne putem și noi învăța spectatorii, sponsorii că arta nu este pe gratis, că orice donație contează, că este un exercițiu normal în orice societatea. Astăzi, însă, acest exercițiu poate să fie salvator. Cultura salvează spiritul. Ieri, azi, mîine. Oricînd. Și în vecii vecilor.