Pandemia ca pacificator

Cele două sau trei luni de pandemie, dominate de atrocitatea cifrelor și de teroarea graficelor, au pus în umbră problemele grave ale ultimilor ani din lumea occidentală. Într-o perspectivă cinică, pandemia s-a dovedit a fi cel mai eficace agent diplomatic al omenirii. N-au prea fost răzmerițe, invazii, atacuri teroriste. Iar dacă au fost, nu le-a consemnat nimeni. Or, acest lucru ridică o întrebare gravă asupra felului în care societatea actuală își selectează pentru a fi făcute publice triumfurile și tragediile. Oricât ar suna de bizar, evenimentele din lumea contemporană nu au o importanță în sine. Ele contează doar dacă sunt aduse în urechile ori sub privirile oamenilor prin mecanismele comunicării în masă. Oricât de cumplite ar fi faptele, ele nu există decât dacă ajung instantaneu și obsesiv la „consumatorul de informații”.

Am mai spus-o și în articolele anterioare: istoria actuală a omenirii e alcătuită dintr-o sumă de tragedii ignorate. Nu necunoscute, ci pur și simplu expediate în zona statisticilor și a datelor perisabile. Și asta deoarece criteriul de evaluare a evenimentelor a devenit noutatea. Nu gravitatea, nu intensitatea, nu persistența, nu consecințele, ci faptul că s-au petrecut mai recent decât altele. Această manieră corespunde mutațiilor psihologice profunde din mintea omului contemporan. Bombardat cu știri, el nu are nici timpul fizic, nici capacitatea mentală de a-și stabili propriile ierarhii. Prăbușin ­du-se de-a valma peste el, fără a permite existența unui interval, fie el cât de scurt, de evaluare, își vor face efectul doar în culoarul minim cât ocupă „prima pagină” a imaginarului ecran din creierul uman.

Deși nu-mi face nicio plăcere, trec iarăși în revistă câțiva indici furnizați de site-ul worldometers.info. Fiecare în parte ar fi trebuit să se fi soldat, la momentul exploziei lor, cu un „lockdown” planetar. N-a fost așa, între altele, și pentru că omenirea nu poseda încă tehnologia prin care să inducă fulgerător și la cote înalte groaza în locuitorii planetei. În primele cinci luni ale acestui an au murit de SIDA / AIDS 700 de mii de oameni. Malaria a secerat, între 1 ianuarie și 31 mai, peste 400 de mii de indivizi. Cancerul a omorât 3 milioane și jumătate de ființe umane. Despre milionul de victime ale alcoolului, jumătatea de milion de sinucigași, cele 2 milioane de morți provocate de fumat nu pomenește nimeni. Ele sunt tragedii vechi, pe care nu ne mai obosim să le rememorăm, pentru că ne copleșesc nenorocirile de ultimă oră.

Ca prin miracol, s-a oprit și emigrația dinspre Siria, Orientul Apropiat, Nordul Africii și Turcia. Oare de ce? Pentru că Europa și-a pierdut aura de „Tărâm al Făgăduinței”? Nu cred. Motivația se află, mai degrabă, în realitatea că mecanismul perfect organizat al acestui exod provocat cu bună-știință s-a „gripat” sub presiunea avalanșei de evenimente asociate „tragediei umane”, cauzate de virusul invizibil. Ca prin minune, televiziunile au încetat să difuzeze imaginile sfâșietoare cu oameni înecați în valurile tumultuoase ale Mediteranei, cu copii găsiți morți pe plajele bogatelor țări din Sudul Europei, cu bărbați tineri ce se luptau cu sârma ghimpată de la granițele unor țări cu tendințe „fasciste” etc., etc. Locul lor a fost luat de grafice apocaliptice și de indivizi a căror principală însușire consta în purtarea de măști. Acestea îi făceau nu doar de nerecunoscut și interșanjabili, ci și aproape invizibili. Nici cea mai febrilă imaginație de scriitor SF n-ar fi putut găsi o metaforă mai izbitoare pentru procesul care caracterizează planeta în acest moment: diminuarea, dizolvarea și chiar dispariția individualității umane. Nu mai suntem ființe irepetabile, ci entități paușale cu însușiri și comportamente atent controlate.

Au dispărut și teroriștii. În ultimele luni, s-au mulțumit să dea, din spatele măștilor pe care, ei, le purtau și în epoca pre-pandemie, câte un comunicat. Unul dintre acestea vede în virusul chinezesc „pedeapsa tiranilor din epoca noastră și a adepților lor, care nu poate fi văzută cu ochiul liber. Azi suntem fericiți de pedeapsa pe care Allah o trimite asupra voastră.” Astfel de texte sunt de natură să ridice întrebări dacă omenirea, în întregul ei, chiar merită să supraviețuiască. Ele sunt un indicator nu doar al rupturii civilizaționale pe care corectitudinea politică o neagă virulent, ci și al sciziunii mintale în care trăim. Cinismul existențial face ca noi să arătăm din ce în ce mai mult ca ei, purtători ai unor măști care nu mai au ce masca.

Și tot cinismul existențial te îndeamnă să cercetezi în ce măsură opiniile legate de pandemie ale bisericii noastre strămoșești și cele ale fundamentaliștilor islamici diferă. Surpriză: ele coincid în proporție de sută la sută. Știți prea bine cum s-a raportat BOR la coronavirus. Un rău-voitor ar susține că pozițiile ierarhilor noștri sunt inspirate din „instrucțiunile pentru a face față pandemiilor” al Statului Islamic: „Bolile nu contagiază prin ele însele, ci prin voința Domnului.” Autocefali fiind, evident că deciziile monstruoase ale unora dintre căpeteniile Bisericii Ortodoxe Române (de la răposatul Pimen la veselul mitropolit al Tomisului) provin din mintea lor. Dar asta nu ne împiedică să ne aducem aminte de etern-valabila aserțiune potrivit căreia „extremele se ating”. Te și întrebi dacă pretinsul război religios al fundamentaliștilor islamici împotriva creștinătății chiar are o bază dogmatică. O fi având, dar are cu siguranță una politică, a conflictului dintre „societățile închise” și „societățile deschise”…

Dacă ni s-a făcut dor de atacurile teroriste (nu ni s-a făcut!), ele reapar în prim-plan pe măsură ce trec efectele pandemiei. Ceea ce se întâmplă în aceste zile în Statele Unite, în urma morții provocate de un polițist cu ocazia arestării la Minneapolis a unui infractor de origine afro-americană, ține de primejdiile luptei politice care a rupt în două societatea nord-americană. Radicalizarea elementelor aparținând păturilor defavorizate începe să aibă consecințe greu de gestionat. Ele vorbesc despre șansele de supraviețuire ale societăților incapabile să rezolve prin educație inechitățile sociale. Oricât ar suna de generos, politicile sociale nu sunt soluția la frustrările, tot mai greu de ținut în frâu, ale celor numiți, convenabil pentru ambele părți, „dezmoșteniții sorții”.

Frauda originară constă în eli minarea din procesul educațional a păturii de cetățeni care, prin tradiție, s-a resemnat cu o postură ancilară. Ei nu sunt doar „de culoare”. Aparțin tuturor etniilor și confesiunilor religioase. Deși vorbim de o țară extrem de bogată, socoteala conform căreia problemele vor fi rezolvate prin măsuri sociale s-a dovedit a fi catastrofală. Milioane de oameni au fost excluși nu din competiție, ci din însăși ideea de competiție. Au fost dresați pentru supușenie civică prin cadourile care nu au încetat să curgă spre ei. Acestea au făcut ca ideea de efort, de concurențialitate să fie disprețuită și abandonată. Or, cineva care n-a participat niciodată la un concurs pentru ocuparea unui post, care a fost obișnuit ca statul sau comunitatea să-i furnizeze măcar un minim de confort existențial, nu-și va pune întrebarea dacă nu cumva ajutoarele provin din munca altcuiva.

Solidaritatea socială” e un concept care obscurizează mecanismele de manipulare politică. E de la sine înțeles ca individul aflat la capătul lanțului care face ca, lunar, să primească ajutoare — sub formă bănească sau ca bonuri pentru procurarea celor necesare vieții —, să fie frustrat când aceste beneficii sunt diminuate sau dispar. În fond, el e o victimă inocentă a straturilor de minciuni acumulate în decenii și secole de perversiune politicianistă. Pentru ca lucrurile să fie impo-sibil de elucidat, în desaga încăpătoare a „solidarității sociale” intră și categorii care n-au nicio legătură cu această enormă minciună perpetuată de-a lungul vremii. În cazul pensionarilor se vorbește de o categorie defavorizată dintr-un motiv cât se poate de clar: din cauza eșecului statelor de a administra corect sumele colectate de-a lungul unei vieți din veniturile cetățenilor. Modul de calculare a pensiilor este tarat de faptul că individul ajuns la vârsta stabilită de lege pentru a se retrage din câmpul muncii este penalizat cu toate eșecurile sistemului de administrare al țării petrecute în timpul cât a fost activ. Ba mai mult: e și impozitat pe un venit care a mai fost impozitat o dată…

Pandemia pe care, sper, am lăsat-o în urmă a determinat (cred că nu e doar o eroare de percepție) și modificarea simbolică a raporturilor de forțe la nivel internațional. Pentru mine, lucrul cel mai frapant e muțenia… asurzitoare a rușilor. Timp de câteva luni, țara pe care o descopereai în absolut toate conflictele planetei, care dădea cu pumnul în masă, impunându-și punctul de vedere la orice reuniune la nivel înalt, a tăcut mâlc. N-a avut nici idei, nici soluții. Ceea ce dovedește că, în realitate, e vorba de un actor de mâna a doua, ale cărui atuuri sunt brutalitatea și inflexibilitatea. Tăcerea ex-sovieticilor a pus în evidență reașezarea imensei table de șah planetare. Pe de o parte, Statele Unite și aliatul îndărătnic, Europa, pe de alta, China și supușii săi disciplinați din Asia și Africa — fostele colonii europene abandonate după al Doilea Război Mondial, pe care marea putere din Răsăritul Îndepărtat n-a avut niciun scrupul să le recolonizeze și ideologizeze.

Ceea ce nu înseamnă că Rusia (și, la fel, regimul autoritarist din Turcia) s-a prăbușit ca spaimă militară și politică. Cred că mișcările ei vor rămâne la fel de îngrijorătoare și în perioada următoare, chiar dacă delta opțiunilor s-a îngustat considerabil. E limpede, de-acum, că nu va mai putea juca pe cont propriu și că va trebui să adere la o tabără sau alta. Marea întrebare este: care? Așadar, chiar dacă, pentru o vreme, pandemia a pacificat planeta, „însănătoșirea” s-ar putea să fie la fel de șocantă pe cât a fost decizia ei de a se declara marele bolnav al galaxiei.