Lucian Blaga este, cumva, în aceeași situație de receptare ca Mihai Eminescu.„Poetul-filosof“ (oribilă sintagmă!) este relegat de interpretările școlărești într-un cer abstract de concepte rău înțelese, ignorându-se tocmai carnalitatea și senzualitatea unei mari părți din lirica sa. Erotica blagiană, deși întinsă, este comentată cu sfială, ca și cum ar fi ceva reprobabil, iar ruralitatea plină de vitalitate a fiului de preot de țară este ocolită ca un fapt de rușine. Femeia, vinul, carnalitatea naturii sau îngemănarea dintre eros și agapé sunt, însă, teme fundamentale ale poeziei blagiene.
Cum ar putea să lipsească, bunăoară, vinul din această poezie care reinventează miturile civilizației tradiționale și exaltă fertilitatea, ca dimensiune cosmică? Lui Lucian Blaga i s-a construit de către exegeți pudibonzi, nici nu-mi dau prea bine seama cum, o imagine serafică de „filosof“, în totală contradicție cu biografia sa reală. Blaga avea son coté porno, îi scrie la un moment dat Ion D. Sîrbu lui Ion Negoițescu, citând și câteva bancuri licențioase. A fost, de asemenea, un homme à femmes, nu are rost, dintr-un prost-înțeles respect față de memoria sa, să escamotăm adevărul. Nicolae Balotă, în Abisul luminat, narează cu precizie de ro mancier realist o semnificativă scenă galantă, petrecută în fostul restaurant clujean Continental, chiar în anii de teroare stalinistă. Poetul nu era, desigur, un chefliu, dar asta nu înseamnă că nu îi plăcea să deguste un vin bun în compania unei femei frumoase: la noi se face, adesea, confuzia între cunoscători și bețivani…
Lui Lucian Blaga îi place, întâi de toate, via, ca priveliște a prea-plinului naturii, și vița, ca plantă ce simbolizează rezistența și regenerarea. Pe ambele le integrează universului său poetic încă din volumul de debut, Poemele luminii (1919): „Vițe roșii,/ vițe verzi sugrumă casele-n lăstari sălbatici/ și vânjoși – asemenea unor polipi, ce-și/ strâng în brațe prada./ Soarele în răsărit – de sânge–și spală-n mare/ lăncile, cu care a ucis în goană noaptea/ ca pe-o fiară./ Eu/ stau pe țărm și – sufletul mi-e dus de acasă./ S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârșit și nu-și găsește/ drumul înapoi.“ (La mare).
Dacă via are mai degrabă o dimensiune feminină, a senzualității și a fertilității, poetul îi atribuie vinului frumusețea prieteniei și extazul – dacă nu frenezia – tinereții, ca în tulburătorul cântec goliardic Veniți după mine tovarăși!, unde întâlnim vinul pelin, ce reprezintă deja o constantă a imaginarului potatoric al scriitorului român: „Veniți lângă mine tovarăși! E toamnă/ se coace/ pelinul în boabe de struguri/ și-n gușe de viperi veninul./ C-un chiot vreau astăzi să-nchin/ în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă/ lăsându-mă singur,/ cu plânsul,/ cu voi,/ și cu toamna.// Veniți mai aproape! – și cel care are/ urechi de auzit să audă:/ durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd./ Să râdă deci astăzi în mine/ amarul/ și-n hohote mari să-și arunce pocalul în nori!// Veniți lângă mine, tovarăși, să bem!/ Ha, ha! Ce licărește-așa straniu pe cer!/ E cornul de lună?/ Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,/ ce-am spart-o de boltă/ cu brațul de fier.// Sunt beat și aș vrea să dărâm tot ce-i vis,/ ce e templu și-altar!// Veniți lângă mine, tovarăși! Ca mâne-o să mor,/ dar vă las moștenire,/ superbul meu craniu, din care să beți/ pelin/ când vi-e dor de viață,/ și-otravă/ când vreți să-mi urmați! – Veniți după mine tovarăși!“ Chiar mă întreb cum ar putea fi interpretată această poezie, dacă ignorăm erotica de la care pornește (ce poate fi chiar reconstituită biografic, în lunile de dinaintea căsătoriei cu Cornelia Brediceanu) și de echivalențele iubire – vin – prietenie – moarte.
Echivalența Eros – Vin este, de altfel, reluată, în același volum Pașii profetului (1921), într-una din strofele ce alcătuiesc micul ciclu Versuri scrise pe frunze uscate de vie, și anume Anacreon: „În vițe roșii strugurii par sânii goi/ ai toamnei, care se dezbracă rând pe rând/ de foi./ Smulge-i tu din trunchiul lor robust/ și stoarce-i,/ stoarce-i bulgărilor de pământ/ în gură – ca să-ți văd mânuțele/ de dărnicie tremurând/ și degetele umede de must“. Carnalitatea ostentativă a strofei sugerează multe, dar nu exprimă, în fond, decât o imensă bucurie existențială în fața belșugului naturii, potențat hiperbolic de prezența iubitei.
Există, de asemenea, în poezia lui Blaga un spirit mediteraneean difuz, care precedă cu ani buni poemele „portu gheze“, scrise în perioada în care a fost ambasador la Lisabona (1938-1939). Acest spirit mediteraneean, cu care spiritul românesc are, de fapt, atât de multe în comun, ține la loc de frunte vinul, ca produs specific. Când compune, în volumul La cumpăna apelor (1933), o Seară mediteraneeană, poetul face, așadar, loc vinului între obiectele care configurează atmosfera specifică, în acea conjuncție tipică de vino e pane, ce simbolizează difuz masa trupească și cea euharistică: „Din Hades cântând/ privighetorile vin,/ s-așază pe masă/ ’ntre pâne și vin.“
O anume transfigurare e vizibilă în lirica blagiană de după 1940, începând chiar cu primul ciclu, Vârsta de fier, ce adună „recolta“ anilor 1940-1944. În el aflăm, de exemplu, Balada mierlei, o evocare a Clujului sub ocupație horthystă, în care este amintit trecutul viticol al urbei, similar – adaug eu – celui al Bucureștilor și Iașilor: „Unde-i cimitir, erau podgorii,/ struguri frământau în căzi feciorii./ Li s-a dat de-atunci la toți să-și culce/ crucea oaselor în humă dulce.// Unde-i caldarâm, erau livezi./ Lucruri au fost, unde umbre vezi./ Fost-a Clujul scaun de domnie./ Mierla fluieră în vânt ce știe.“ Memoria poetului, resuscitată de împrejurările tragice ale Diktatului de la Viena (1940) și de refugiul la Sibiu, recuperează prin text un adevăr istoric: toate capitalele provinciilor românești au fost întemeiate în zone viticole.
S-a spus și că Lucian Blaga își „reciclează“, cumva, propria mitologie poetică, în ciclurile postume. Un exemplu din același teritoriu al carnalității, al întrețeserii feminității cu natura, vine să confirme și el aserțiunea: „Îmi place să te văd în cuve nitul cadru./ Sub, ruginii și roșii, frunzele de viță:/ în asfințit când lucrurile toate se desăvârșesc,/ fă când un pas, și încă unul, înapoi spre schiță.“ (Prezență). Se observă cu ușurință cum cadrul – vița roșie – a rămas ace lași, dar mișcarea su fletească este inversă, în locul avântului tine resc apărând a cum, la senectute, ten dința re cesivă, de regresiune în elemente.
Indiscutabil că această „revizitare“ a propriei mitologii generează și o referențialitate mai accentuată a anumitor poeme de final. În Andante, de pildă, ochiul creatorului surprinde un detaliu prozaic: obiceiul de a cultiva, acolo unde terroir-ul o permite, pomi fructiferi aromatici în mijlocul podgoriei: „Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,/ te-aș duce uneori, să ne lovim de soare./ Să ne întâmpine o piersică pe creangă/ ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.“ Și, dacă detaliul prozaic este evident, de ce l-am escamota pe cel erotic, alimentat de pasiunea poetului pentru „eternul feminin“?
„Revizitarea“ de care vorbeam privește însă, cel mai adesea, discursul poetic în sine. Căci starea, reflecția poetică, rămâne neschimbată. În Tusculum întâlnim același fond ca și în Estoril, din ciclul portughez, doar mo dalitatea de textualizare a melancoliei s-a schimbat: „Și declinuri – triste vinuri –/ le dau albelor uitări./ Amintirile de inuri cântă-n mine și sub zări.“ Altundeva, comparația sânilor de femeie tânără cu strugurii reapare, dar într-un discurs care nu mai înfățișează erupția expresionistă a simțurilor, ci sobrietatea înțelepciunii neo-clasice: „Uite, cântă ciocârlia!// Pură ca entelehia/ din sămânță și din muguri,/ te ridică, vino, Lia!/ Să se vadă sâni ca struguri./ Să se vadă, ce se poate/ printre gene. Iaca-n/ rariște – un umăr, spate,/ cum e albul de mesteacăn.“ (Vara lângă râu).
Experiența carnală în poezia blagiană se încheie printr-o regresie la originea viei, pe care o întâlnim în poemul Floare de viță, din ciclul Ce aude unicornul: „Neglorioasă e această floare,/ Făcută din stamine și pistile,/ Fără de nici o urmă de petale./ Dar ce suav miros – de șapte zile/ M-atrage printre frunzele de viță!/ Este-n mireasmă ca o profeție/ A soarelui, adânc dormind pe vie,/ Și-a vinului ce-ncoronat de-arome/ Pe-un drum de toamnă caldă va să vie“.
Sunt suficiente dovezi că ar trebui să renunțăm la clișeul „poetului-filosof“, spre a-l cunoaște, în personalitatea lui Lucian Blaga, pe cel plin de sevă, de pasiune, care prefiră materia în spirit.