Parafrazând titlul romanului lui Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii, o „fabulă despre exil și excludere, despre virtuțile inocenței, despre forța memoriei și a cuvântului“ (Lire), iată, ne trezirăm și noi, tot deodată, cu o ciudată „problemă“, dar nu în adâncul codrilor noștri seculari, ci în cel al societății românești, vizibilă și cât se poate de actuală. Este adevărat, există mari deosebiri între „lumea“ atemporală și alegorică a acestei tulburătoare povești cu oameni și animale și cea românească de azi, concretă, citadină, în exclusivitate umană. Dacă în romanul scriitorului israelian, „satul de la capătul lumii, tăcut trist, blestemat“, trăiește cumplita dramă a părăsirii sale de către o parte importantă din ceea ce definește însăși esența normalității și umanității locului – dispariția animalelor –, în societatea românească de azi înregistrăm, dimpotrivă, o prezență, e drept minoritară, dar cu atât mai agresivă, care tinde să ne infesteze cu tenebrele unei gândiri de ev mediu. Tot astfel, dacă în pomenitul roman „amintirea vieții de altă dată“ este „înconjurată de un zid al tăcerii“, de o vinovăție neasumată și o muțenie complice, în imediata noastră realitate (sau mai degrabă, irealitate) o minoritate zgomotoasă a ieșit în față, ne zgârie auzul cu strigăte prin care neagă totul : existența noului coronavirus, necesitatea stărilor excepționale de urgență și alertă, măsurile autorităților menite să ne protejeze de teribilul inamic invizibil, explicațiile specialiștilor ; în esență, realitatea însăși. Deci, nu despre „exil și excludere“ este vorba în insistentele „ieșiri“ ale gloatei sus-pomenite, cu atât mai puțin despre „inocență“, ci despre un delir al cărui pericol nu trebuie să ne lase indiferenți. Fie că el „pune în operă“ interese oculte, imediate sau pe termen lung, fie că în plasa lui au căzut, ca muștele pe-o amăgitoare hârtie, naivii de serviciu, buni la toate. Situația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât corului de strânsură i se alăturară, pe post de prim-soliști, și câteva personaje publice care își „aduc aportul“ la opera de intoxicare programată cu o încrâncenare care sfidează nu numai bunul-simț, dar și logica cea mai elementară ; o veritabilă pandemie conspiraționistă, menită, vezi Doamne, să ne depersonalizeze, să ne înrobească, să ne aneantizeze este devoalată, tot mai insistent și prin orice mijloace, de acești adevărați veghetori super-lucizi, informați, patrioți. Cu mulți dintre acești părerologi cu simbrie, mascați în gazetari pe la posturile tv înfeudate pe viață intereselor private, bine antrenați pentru rolul de idioți utili, eram obișnuiți, astfel încât elucubrațiile lor veștejite nu mai pot trezi niciun interes. Ce ne facem însă cu cei câțiva rătăciți care, până de curând, nu se „ilustraseră“ și în aceste roluri ? Să-i fi scos în față oportunismul, interesul conjunctural, niscaiva obligații ? Greu de spus. Asemenea unui personaj al romanului, interesat în conservarea unei aberante stări de lucruri, pentru care „atârnă înștiințări scrise cu litere negre și roșii“ („Pădurea este primejdioasă. Păziți-vă de munți. Fiecare tufă ar putea unelti să vă înhațe. După orice piatră ar putea să se ascundă ceva care nu este piatră. Un copil care colindă singur prin văi s-ar putea să nu se mai întoarcă, ori, dacă se întoarce, s-ar putea să aibe huhurită“) – ce sonoritate stranie are acest cuvânt inventat de traducătoarea romanului, și, în același timp, cât de sugestivă –, și personajele noastre avertizează, și ele, neobosite, vântură scenarii apocaliptice, demască planetare comploturi. Dar, dacă în roman, copiii care tânjesc după normalitate, explorând pădurea, rămân teferi și încrezători în spiritul uman, într-un viitor comun, în adâncul societății noastre de astăzi, cei, puțini, care refuză realitatea, sunt, de bună seamă, grav și iremediabil contaminați. Cu o devastatoare „huhurită“.