De-a lungul a patru decenii, poezia lui George Vulturescu s-a centrat în jurul unor teme recurente, devenite veritabile obsesii creatoare. Nuclee generatoare precum fotografia, orașul, satul, camera, scribul, marginea, preajma, ochiul orb, scrisul agonic și licantropia și-au restrâns treptat aria de cuprindere la ultimele trei dintre ele, întrepătrunse într-o manieră reușită în volumul Maladiile lămpilor (Editura Tracus Arte, 2019). „Scrisul agonic“ al poetului sătmărean se nutrește din forța nămolurilor abisale, deoarece „doar lutul poemului de la ora trei din noapte/ se cerne dintr-o literă în altă literă“ (Poemul de la ora trei noaptea, p. 7). Pentru a-și păstra puterea de incizie asupra realului, poeziei îi sunt necesari colții lupilor, care îi satisfac naturii vitaliste condițiile de gestație a actului creator. Imaginarul lui George Vulturescu este bântuit de nopți cu lupi, relația cu versul fiind asemenea unei „hăituieli“, care asigură cadrul propice stării poetice: „Cel care a văzut un lup faţă în faţă/ ştie că în găvanele ochilor săi sunt numai tăciuni/ flacăra se înteţeşte doar în săritură/ scrii la jarul lor, în gramatica frigului dintre/ un cuvânt şi altul/ vezi roşu între cuvintele – oi/ vezi direct cu sângele între cuvintele – lupi/ şi ştii că nu eşti mort pe dinăuntru“ (Gramatica umbrelor, p. 26). Numai în prezența lupilor fața strălucește, trupul freamătă și totul se luminează în jur de la incandescența arcului voltaic format între cei doi ochi.
Pe teritoriul nelămurit al frontierei dintre cuvinte și lucruri stă de veghe organul vizual. Privirea, stingându-se dintr-un ochi, se întâmplă o repoziționare a eului contemplator între două lumi: a văzutului și a nevăzutului. Dar „Ochiul Teafăr“ nu mai este mărit, ca altădată, la dimensiuni ciclopice, pentru a filtra vizibilul și în seama „ochiului nepereche“. La rândul său, „Ochiul Orb“ înlăuntru se deșteaptă, înnobilează percepțiile, spiritualizează materialitatea însușirilor corporale și deschide căi de acces nebănuite cunoașterii poetice. Văgăuna nămoloasă a ochiului invalid încearcă să absoarbă datele realului cu aviditate și altfel, în aria vizibilului împărțit între cei doi ochi, calitatea privirii rămâne aproape similară, deși diferă unghiul de cuprindere: „Ochiul Orb păstrează cenușa fulgerului;/ cel Teafăr privește direct cu sângele.// Acum Ochiul Orb pătrunde în Ochiul Teafăr,/ Se scufundă și se înstăpânește peste pupila/ Lui neagră, sau albastră, sau verde./ Ochiul Teafăr rămâne, mereu, dislocat/ În afara Ochiului Orb –/ Cum și rășina rămâne în afara scoarței copacului.// Nu e un lucru bun să ai un Ochi Orb și/ unul Teafăr:/ nimeni nu se crede în siguranță în jurul tău/ până nu află ce vezi“ (Nu credeam să-nvăț…, p. 9). Prin urmare, poate exista o concordanță a privirii celor doi ochi: unul viu și altul orb.
În timp ce privirea poate fi aruncată asupra materialității degradate a realului, viziunea, ce nu are nevoie neapărată de ochi, este autoscopică și reflexivă. Viețuitor al întunericului, dar deopotrivă născător de viziune lăuntrică, ochiul orb din Maladiile lămpilor încearcă să circumscrie neantul într-un efort de a da semnificație beznei. Spre deosebire de poezia lui Gheorghe Pituț din volumul Ochiul neantului, unde exista o viziune metafizică de obediență blagiană, cu o deschidere spre real vag neoexpresionistă, în poezia lui George Vulturescu este prezent un ochi nămolos, care întețește văzul interior. Organul văzului, acomodat cu preponderență regimului nocturn, asistă la cazna poetului de a răzbi, ajutat de lumina lămpilor, de sub nămolul cernelurilor, adică de sub lumina neagră a propriei sale viziuni, înspre palpitul lucrurilor.
Scrisul devine altfel ritual sacrificial împlinit cu o tenacitate disperată în intenția de a apăra pâlpâirea lămpilor, chiar dacă este zadarnică opunerea împotriva beznei. Or, pâlpâirea lămpilor aduce aminte de copilărie, intruziunile memoriei („gheara care-mi hrănește poemul“) ajutând subiectul liric să treacă, pe podul dintre două lumi incompatibile, dincolo de „varul pereților“, în spațiul, revigorant pentru tensiunea lirică, din obârșia sa rurală: „La capăt de pod, un cerşetor aşteaptă/ o monedă, bodogănind:/ «Nici un poet nu se va naşte în Sătmar;/ mulţi vor veni aici doar ca să moară/ şi mai mulţi vor pleca repede/ să-şi găsească moartea în altă parte…»/ Dacă eşti poet, asta te pune pe gânduri:/ e nevoie de un cerşetor pe un pod într-un oraş/ de provincie, sau numai de vânt?// orice oraş este bun ca să mori în el/ sau să pleci repede să-ţi găseşti moartea în/ altă parte“. (Efectul de ecleziast, pp. 23–24).
George Vulturescu este dornic să redescopere în felul său, în urma experienței existențiale traumatizante, adevărurile uitate ale Firii. Până atunci, scrie… versuri și dă semne că nu s-a vindecat încă (spre binele lui) de boala neîncrederii în limbaj. Poetul sătmărean crede în atotputernicia Logosului și face confesiuni despre năzuința sa de a fi cuprins de grația transfiguratoare. El a renunțat treptat la scrierea de ample poeme despre poeme, cuvinte și litere, a abandonat retorica patetică și colocvialismul înteținut cu interlocutori din lumea satului (sporadic mai apare vreuna dintre vechile voci lirice). Patosul este acum atenuat, iar sinceritatea confesiunii nu se mai îmbăiază prea mult în apele textuale. Toate acestea au dus la ameliorarea sintaxei poetice. Prin apariția volumului Maladiile lămpilor, poetul dovedește, încă o dată, că nu are complexe de inferioritate cauzate de experiența personală dramatică suferită în copilărie. Pierderea vederii unui ochi a fost sublimată poetic, ochiul său nepereche descifrând semnificații puse cu clarviziune în evidență. Nu-mi dau seama dacă, în lipsa acestei traume, George Vulturescu ar fi fost atras de poezie. Dacă da, mă îndoiesc de faptul că ar fi scris mai bine.