Din nou despre comunism: opt interviuri „de apoi“

Din desantul de interviuri propuse deja de Cristian Pătrășconiu în 2020 (sunt vreo patru volume centrate tematic), cel despre comunism mi se pare cel mai incitant. Nu că domeniul n-ar fi deja stors de sensuri și de abordări, dar protagoniștii intervievați sunt intelectuali care au fost implicați, într-o formă sau alta, în subiect. E vorba de opt istorici și scriitori (la paritate, patru români și patru străini) pentru care comunismul și emanațiile sale de după 1990 au fost fie teme de studiu (Thierry Wolton, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia, Dragoș Paul Aligică), fie „pietre unghiulare“ de care s-au izbit contondent câțiva disidenți, pe parcursul vieții (Ana Blandiana, Adam Michnik).

Dacă se cunosc prea bine cărți cu mare impact (O istorie mondială a comunismului – Wolton; Cartea neagră a comunismului – Courtois; România sub regimul comunist – Deletant; Stalinism for all seasons: a political history of Romanian communism – Tismăneanu; Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe) – Boia), ai căror autori au devenit specialiști în fenomen, mai puțin se știu avatarurile luptei cu regimul ante și post-decembrist (între altele, Ana Blandiana relatează despre greutățile întâmpinate ca să deschidă Muzeul Memorial de la Sighet, iar Vladimir Tismăneanu – despre contextul tensionat al redactării și publicării celebrului Raport Final prin care, în 2006, era condamnat oficial comunismul), diferențele de percepție între un tip de comunism și altul (Adam Michnik face paralele între Polonia și România) sau implicațiile teoriilor economice ale marxismului (Dragoș Paul Aligică). Interogațiile provocatoare și competente ale gazdei provoacă reflecții încrucișate, concentrate, pe de o parte, pe precaritatea epistemică a principiilor pe care s-a construit comunismul, încercând să se impună și în țări din afara Rusiei (egalitate, etatizare, propagandă, fericire unanimă, violență justificată, crimă necesară etc.), iar pe de alta, pe variabilele socio-politice ale existenței comunismului după Al Doilea Război Mondial, când exportul de ideologie a generat noi delimitări teritoriale și noi alianțe politico-militare. Una dintre probleme redundante ale discuțiilor reproduse în volum este legată de ceea ce Thierry Wolton a numit „negaționism de stânga“: inegalitatea cu care a fost tratat nazismul față de comunism sau, în formularea lui Cristian Pătrășconiu, „dubla măsură“ cu care Occidentul a văzut după Al Doilea Război „brunul“, respectiv „roșul“ (altfel, „rude de sânge“, în opinia aceluiași). Naivitate sau cinic calcul politic, această dublă măsură a dus la proliferarea unei stângi occidentale oarbe, vinovate de tăceri mereu controlate, de mișcările de stradă ale anului 1968 și de apariția corectitudinii politice de care ne lovim astăzi atât de mult.

Între multele afirmații, mi-a plăcut cea a lui Dennis Deletant despre cazul aparte al comunismului românesc. Întrebat ce nu a murit din comunismul nostru după 1989, gânditorul francez a răspuns tranșant: „rețelele“. Comunismul a funcționat prin rețele instituționalizate, care au subminat statul de drept și au trecut, adaptându-se, și în postcomunism. De aici, „softul mental“ care a făcut ca oamenii din fosta Securitate să devină îmbogățiții și puternicii noii epoci de pretinsă eliberare. Apoi, o scurtă și pertinentă privire sintetică, la întrebarea despre ce trebuie să știe tinerii români de azi: „Trebuie să știe că România, așa cum a zis Miron Costin încă de la începutul secolului al XVII-lea, a stat «în calea răutăților». […] Pentru mine, istoria României constă din mai multe straturi de tristețe. Într-o istorie destul de tragică, aici, comunismul a introdus încă un strat, în mod evident. Un tânăr, poate nu la 18 ani, când toată lumea e a lui, dar la 20 de ani, la 21 ani, ar trebui să își amintească, mai ales, poate, de aceia care au reușit să se opună acestui strat de tristețe comunist, gros, atât de gros…“.

Urmărind mai degrabă o „fantomă“ – „consistența ideii comuniste“, „după ce bilanțul ei în realitate și în adevăr este clar și atât de teribil“, Comunismul de apoi. Interviuri realizate de Cristian Pătrășconiu face încă bine tuturor. Că suntem tineri sau bătrâni, că am prins sau nu comunismul pe propria-ne piele, că suntem azi „de dreapta“ sau „de stânga“, ea e una dintre cărțile care ne țin încă trează vigilența, astfel încât această idee să nu mai capete niciodată trup printre noi.