Inedite
* * *
– Firește: mai buni și mai înțelepți decît orice viață
postumă – cuprinși deodată (în oricare zi) de o tandrețe
suspectă a roșului din ochii aproape închiși. Pe strada
G. Coșbuc un ciclon mă cere în fiecare zi de bărbat
sînge tînăr într-o casă în care varul se holbează
la toți. Oameni închiși ochi închiși cerul închis. Iată
pînă unde cerul e-o piatră așezată pe casele noastre.
Se lasă.
Nimeni nu mai poate aduce vești (bune sau rele) pentru
că
într-o herghelie de praf jegul oricum nu se vede
și gloanțele cînd vin la concert în carnea noastră
sînt foarte reci.
(1988)
Propoziții vătămate de drumuri
– Nu rămîi să oprim lumina zilei în șoapte
acum cînd veștile bune mucezesc în hambare. Sînii tăi
se leagănă parcă în clopotnița de pe munte și ceea ce
vezi nu-i decît o bucată de drum care-așteaptă să
mergem.
Fragilă și blîndă ca o săptămînă ștearsă din calendare;
vom
spune că răbdătoare e numai durerea – cînd iese din
simțuri
și trece în vorbe. Prima ta dragoste a fost o propoziție
concesivă pe care o
îndrugai bărbaților liberi. Acum silabisești
cuminte despre „pasiunile sufletului“ și despre
morminte.
Sînt atît de singur. O propoziție principală vine spre tine
dar nu o auzi nu o auzi. Se întoarce carbonizată.
(1988)
Geme fereastra de atîta întuneric
– În februarie citim din nou gazetele proaspete. Ni se
umplu deodată nările de speranțe sau ceva asemănător
pentru că nu vor fi niciodată puține bolile diafane
în care trăim.
Nu ești singura femeie care întreabă cum poate să fie
diafană o boală. Au fost și altele se numeau orișicum
mari bucăți de pămînt dorm peste căpățînele lor
și erau femei tinere despre care
am fi putut spune cîte ceva. Ne-a rugat iarba roșie
să nu mai vorbim are și răbdarea ecluzele ei vaporoase.
Am mai scris un poem am vorbit numai șoptit. Să mă
ierți să mă ierți auzeam în ultimul vers.
(1987)
O fericire aproape perfectă
– Cîtă bunătate într-un anotimp ruinat de
nevroze. Și-i carnea cu noi și-i aici
și-i stînjenită de norii cei negri.
Ies în curtea spitalului caut poarta ies fac zece
pași, intru iar …! Asta-i: o fericire
aproape perfectă.
Dintr-un oraș verde tu îmi trimiți agonizînd
rochiile tale de bal.
Dintr-un oraș verde în curînd voi primi
ultimele scrisori ale unei defuncte.
(1988)
* * *
– Aplauzele, storurile trase ale înțelepciunii.
bunăstarea mototolită de îngeri
o lume de plastilină
fardată.
mă vor aresta! zice gîndacul din patul principesei
în timp ce la morgă se vinde un frac
pe o mie de spaime
(mai nimic nu a învățat d-zeu de la
ologii din parc!)
și pe mine mă vor aresta! zice năframa murdară
asistînd la autopsia bietului prunc
asfixiat de axiome și legi
născut în ziua de Paștele Cailor
(nu putem întortochea violina! Nu putem
călători pînă la doamna profesoară
îngălbenită-n sertare)
pe mine nu mă vor aresta! zice tînărul poet
și-și continuă conferința despre
influența tropilor asupra pitulicei
din dormitor.
(1982)
(Dintr-un volum de poeme inedite, în pregătire.
Selecție, stabilire text, culegere: Vlad Alui Gheorghe