Poezie de Aurel Dumitrașcu

Inedite

 

* * *

Firește: mai buni și mai înțelepți decît orice viață

postumă – cuprinși deodată (în oricare zi) de o tandrețe

suspectă a roșului din ochii aproape închiși. Pe strada

G. Coșbuc un ciclon mă cere în fiecare zi de bărbat

sînge tînăr într-o casă în care varul se holbează

la toți. Oameni închiși ochi închiși cerul închis. Iată

pînă unde cerul e-o piatră așezată pe casele noastre.

Se lasă.

Nimeni nu mai poate aduce vești (bune sau rele) pentru

într-o herghelie de praf jegul oricum nu se vede

și gloanțele cînd vin la concert în carnea noastră

sînt foarte reci.

(1988)

 

Propoziții vătămate de drumuri

– Nu rămîi să oprim lumina zilei în șoapte

acum cînd veștile bune mucezesc în hambare. Sînii tăi

se leagănă parcă în clopotnița de pe munte și ceea ce

vezi nu-i decît o bucată de drum care-așteaptă să

mergem.

Fragilă și blîndă ca o săptămînă ștearsă din calendare;

vom

spune că răbdătoare e numai durerea – cînd iese din

simțuri

și trece în vorbe. Prima ta dragoste a fost o propoziție

concesivă pe care o

îndrugai bărbaților liberi. Acum silabisești

cuminte despre „pasiunile sufletului“ și despre

morminte.

Sînt atît de singur. O propoziție principală vine spre tine

dar nu o auzi nu o auzi. Se întoarce carbonizată.

(1988)

 

Geme fereastra de atîta întuneric

În februarie citim din nou gazetele proaspete. Ni se

umplu deodată nările de speranțe sau ceva asemănător

pentru că nu vor fi niciodată puține bolile diafane

în care trăim.

Nu ești singura femeie care întreabă cum poate să fie

diafană o boală. Au fost și altele se numeau orișicum

mari bucăți de pămînt dorm peste căpățînele lor

și erau femei tinere despre care

am fi putut spune cîte ceva. Ne-a rugat iarba roșie

să nu mai vorbim are și răbdarea ecluzele ei vaporoase.

Am mai scris un poem am vorbit numai șoptit. Să mă

ierți să mă ierți auzeam în ultimul vers.

(1987)

 

O fericire aproape perfectă

Cîtă bunătate într-un anotimp ruinat de

nevroze. Și-i carnea cu noi și-i aici

și-i stînjenită de norii cei negri.

Ies în curtea spitalului caut poarta ies fac zece

pași, intru iar …! Asta-i: o fericire

aproape perfectă.

Dintr-un oraș verde tu îmi trimiți agonizînd

rochiile tale de bal.

Dintr-un oraș verde în curînd voi primi

ultimele scrisori ale unei defuncte.

(1988)

 

* * *

Aplauzele, storurile trase ale înțelepciunii.

bunăstarea mototolită de îngeri

o lume de plastilină

fardată.

mă vor aresta! zice gîndacul din patul principesei

în timp ce la morgă se vinde un frac

pe o mie de spaime

(mai nimic nu a învățat d-zeu de la

ologii din parc!)

și pe mine mă vor aresta! zice năframa murdară

asistînd la autopsia bietului prunc

asfixiat de axiome și legi

născut în ziua de Paștele Cailor

(nu putem întortochea violina! Nu putem

călători pînă la doamna profesoară

îngălbenită-n sertare)

pe mine nu mă vor aresta! zice tînărul poet

și-și continuă conferința despre

influența tropilor asupra pitulicei

din dormitor.

(1982)

 

(Dintr-un volum de poeme inedite, în pregătire.

Selecție, stabilire text, culegere: Vlad Alui Gheorghe