Un volum substanțial reunește două cărți ale lui Petre Stoica, Amintirile unui fost corector și Însemnările cultivatorului de mărar, ambele apărute în anii 1980, a doua intitulată atunci Viața mea la țară, fiindcă, nu se știe de ce, temutul Mihai Dulea „își oprise pixul” asupra titlului inițial, acum restituit. Ediția este îngrijită de Marius Chivu, care a alcătuit și una de poezii alese din creația lui Petre Stoica (2017) și care, la volumul de față, a redactat zeci de note, utile, cu rezumate bio-bibliografice ale autorilor români și străini menționați în paginile de memorii sau de jurnal. Am identificat trei erori în cuprinsul notelor și le semnalez pentru a fi îndreptate într-o ediție viitoare. Cea mai gravă este confundarea lui George Dumitrescu, colaboratorul lui Tudor Vianu la Filologie, cu bine cunoscutul poet Geo Dumitrescu (p. 18). Gafa putea fi ușor evitată, dat fiind că Petre Stoica însuși, în jurnalul cuprins în ediția de față, scrie negru pe alb: „Chipul său mi-l amintește pe poetul George (nu Geo!) Dumitrescu, unul din asistenții lui Vianu.” (p. 192). Iar la nota despre Nicolae Breban (p. 80) sunt două erori. Prozatorul nu s-a născut în 1943, ci în 1934; și nu a devenit redactor-șef la „Contemporanul – ideea europeană” în 1998, ci imediat după Revoluție. Dincolo însă de aceste scăpări, interesul unui critic din încă-tânăra generație pentru un scriitor atât de original merită apreciat.
În ambele ipostaze, de memorialist și de autor de jurnal, Petre Stoica scrie atât de bine, încât lectura se face mai lent, pentru a savura fiecare pagină, cu detaliile și nuanțele ei. Memoriile sunt alcătuite pe capitole, în fiecare fiind evocată câte o figură literară dintre cele dragi scriitorului. Personalitatea devine personaj, în scene revelatorii conturate de memorialistul care a participat la ele și le-a pus apoi pe hârtie cu melancolia unor zile „pentru mine dumnezeiești”. Că zilele dumnezeiești sunt, unele, chiar din epoca sinistră a dejismului și a realismului socialist nu e o percepție curioasă. Ele au fost și rămân în memorie așa tocmai fiindcă Petre Stoica, tânăr, căuta să-i cunoască pe autorii din interbelic supuși marginalizării, ostracizați în timpurile noi. Iar dintre literații activi, tânărul corector de la ESPLA îi face personaje în amintirile sale pe cei care, în condiții de cenzură și normare ideologică, întruchipau ideea de scriitor. Din prima categorie, a interbelicilor marginalizați, fac parte Adrian Maniu, Ion Vinea, Dimitrie Stelaru. În a doua, a contemporanilor îngăduiți ori sprijiniți de foruri, intră nume precum Vianu și Sadoveanu (marele beneficiar), A.E. Baconsky, începând cu momentul recuzării realismului socialist, și Preda, evocat mai întâi indirect, prin lectura de corector făcută romanului Moromeții, la mijlocul deceniului șase, și apoi direct, în scene devenite sfâșietoare, din faza finală a lucrului la Cel mai iubit dintre pământeni. Ion Marin Sadoveanu, căruia memorialistul îi sancționează arghirofilia, și Teodor Mazilu, scriitor cu un comportament ce-l face de la sine personaj memorabil, completează galeria acestor memorii scrise cu melancolie și citite cu încântare.
Aproape strivit de admirație este Petre Stoica atunci când îl evocă pe M. Sadoveanu, văzut de aproape pe când memorialistul era tânăr, iar cel evocat, un maestru al literaturii pe culmile gloriei. Frapează absența oricărei referințe la felul în care maestrul pășise în epoca nouă, în timp ce colegi ai săi de breaslă aveau parte de umilințe și eliminări, sărăcie și marginalizare socială, ba chiar detenție politică. Nevoia de recuperare simbolică, prin memorialistică, a figurilor literare ostracizate distonează vădit cu modul complet neproblematizant în care este evocat Sadoveanu. Nimic din oportunismul lui gros nu transpare în paginile admirative peste măsură ale celui care, pe vremea aceea tânăr, îl plasează pe prozator pe un piedestal meritat literar, nu și moral. Prea mult fior dă unele fragmente memorialistice destul de școlărești, capitolul despre Sadoveanu fiind singurul neconvingător din carte: „Îl zăresc pe maestru, într-un jilț așezat în mijlocul odăii principale. Iată-mă deci față în față cu voievodul literelor românești! Fericit, îi comunic mesajul încredințat, nu însă înainte de a-mi exprima scuza inoportunării. Privirile ochilor săi de culoarea cerului primăvara îmi dau stăpânirea de sine, neliniștea mea premergătoare acestei întâlniri spulberându-se brusc.” (p. 126).
La antipod va fi o scenă, scrisă cu o admirație care nu îi șterge contururile, petrecută la Mogoșoaia, după ce Mazilescu, pilit-dezlănțuit, îl chestionase „năvalnic” pe Preda. La acea confruntare a dat prozatorul o replică ce avea să rămână („Domnule, eu nu sunt Tudor Vladimirescu. Să-ți intre bine în cap, eu sunt scriitor”); dar Petre Stoica evocă și ceea ce a urmat. Conducându-l, după întregul scandal, pe „Monșer”, luând-o „agale în direcția parcului”, fostul corector care îi citise Moromeții în șpalt îi relatează cum îl apăra soția lui Baconsky pe el, pe Marin Preda, în timp ce soțul îi ironiza romanul. Suntem la câțiva ani de la moartea soților Baconsky, în cutremurul din 1977. Preda însuși, fără să o știe, mai are puțin de trăit. Iar scena ce urmează este extraordinară: „doamna Clara, perfect convinsă de valoarea inegalabilă a romanului, îl apostrofa: «Tolea, n-ai dreptate, fii cinstit și recunoaște că nici nu ai citit cartea». Oprit din mers, [Preda] și-a sprijinit piciorul de unul din stâlpii de fier implantați în beton să bareze trecerea mașinilor pe sub poarta palatului. În ființa lui s-a produs o rupere zguduitoare. «A spus așa Clara?» Întrebare însoțită de suspine trecute fulgerător în hohote de plâns, da, în hohote de plâns. («Ciudat, nu l-am văzut niciodată plângând», îmi mărturisise deunăzi Eugen Simion.) Repeta întruna: «Clara, săraca, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?!» Dar eu nu puteam spune nimic despre moarte, despre cutremure de pământ, despre destin, despre deșertăciunea deșertăciunilor. Amuțisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeți de moment, că totodată îi aduc în suflet o luminiță pe care nu avea de unde s-o cunoască: doar eu știam că soția neprietenului din timp depărtat îi era aliată întru dreptatea frumosului. Mi se părea… «A murit, biata Clara, a murit și Tolea, și Gafița… S-au stins cu toții…» Își ștergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, ce puteau fi decât impietate? Stăteam amândoi nemișcați la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânăt.” (pp. 167-168). Viață de scriitor… Autenticitate și finețe psihologică, scoase memorialistic una din cealaltă.
Savuroase sunt paginile jurnalu lui, publicat în 1988 și reeditat zece ani mai târziu, cu paranteze drepte în care autorul a reinserat și fragmentele cu probleme la cenzură. Cenzura fusese însă dublată de autocenzură: în ediția nouă, sunt restituite nu numai porțiuni „dușmănoase” în ce privește politica partidului și măreția secretarului său general, ci și fragmente sincere, prea sincere, în legătură cu sătenii din Bulbucata, unde trăia pe atunci Petre Stoica. Autorul și-a făcut probabil calculul că măcar unul dintre ei va citi o descriere nu prea flatantă din carte, iar apoi gura satului se va porni să-l toace, pe el, „dom’ poet”, cum i se spunea deocamdată cu atâta respect. Cu autocenzura din 1988, așadar, toată lumea părea a fi mulțumită.
Scriitor deja consacrat în 1976, când își începe jurnalul, Petre Stoica își folosește spiritul de observație, adăugându-l introspecției din paginile de gen. Îi privește cu mare curiozitate tipologică și sociologică pe sătenii din Bulbucata, nu se dă în lături de la a avea episoade erotice cu câteva fiice ale locului (la 46 de ani, „dom’ poet” le va fi inspirat acestora un respect convertibil în sex) și se minunează, la propriu și la figurat, de viața la țară, dinlăuntrul ei. Din paginile jurnalului aflăm că poetul are experiență în materie, locuind anterior la Otopeni; însă admirația lui, mărturisită, este pentru satul din șesul bănățean. Aici, la Bulbucata, pe malul Neajlovului, e mai mult pitoresc, e drept, rural-ceaușist, cu oameni complet neparoliști și neserioși, cu câțiva intelectuali bovarici și, în general, cu aprigi consumatori de băuturi felurite. În timp ce autorul se amuză ori se întristează, protagonistul jurnalului (el însuși) nu-și vede capul de treburi, întreținând gospodăria și curtea, având grijă de iepuri („Am până acum vreo patru sute”, consemnează el cu mândrie de gospodar) și de păsăret, citind din autori clasici și onorând invitațiile la mese ale admiratorilor din sat. Pe de o parte, Marc Aureliu; pe de alta, dispute verbale de o rară grosolănie în IRTA cu care circulă poetul din Bulbucata. Pe de o parte, Brahms; pe de alta, un bilețel cu o poezie de la o admiratoare rurală, care îi notifică în versuri cu rimă pasiunea ei: „Te aștept cu nerăbdare/ Dar nu pot să vorbesc/ Aștept o întâlnire/ Cu tine să glumesc”. Prins între cultura înaltă și realitatea înconjurătoare, autorul de jurnal încearcă să se bucure și de una, și de alta, fără a reuși întotdeauna. Cartea se încheie cu un citat din Montherlant: „Singura soluție: să creezi opere frumoase. După aceea, fie ce o fi”.
Memoriile și jurnalul sunt ale unui scriitor de primă mărime. E păcat că despre Petre Stoica se vorbește și se scrie relativ puțin în anii din urmă.