Ningea invers, de la pământ spre cer…

Am primit odată, în dar, mai mulţi boboci de bujor şi i-am pus în apă. Apoi, a trebuit să lipsesc câteva zile de acasă. Când m-am întors, tulpinile erau descăpăţânate, iar de jur-împrejurul lor, pe faţa de masă, se aflau grămăjoare de petale ofilite.

Bujorii înfloriseră în lipsa mea! Îşi desfăşuraseră întreaga frumuseţe fără martori!

Îmi închipui cum s-au deschis bobocii încet, scoţând la iveală din bulbul verde petalele de un roşu somnoros, cum a ajuns corola la nivelul ei maxim de frumuseţe chemătoare, într-un spaţiu în care nu era nici măcar o şansă de unu la un miliard să apară un fluture mânjit de polen pe burtă, cum vibra aerul de silenţiosul, dar intensul mesaj erotic. Şi cum treptat toată energia aşteptării s-a epuizat, cum s-a infiltrat gustul dulceag al putrefacţiei în petale şi cum, până la urmă, ele s-au desprins din alveolele vegetale şi au căzut una câte una în jurul vasului cu apă.

De câte ori reconstitui în gând această înflorire conştiincioasă şi inutilă, care nu a avut parte nici măcar de un spectator, îmi vine să plâng.

*

Într-o vară, copil fiind, mă aflam la ţară, la bunica din partea mamei, şi aşteptam cu nerăbdare să văd ieşind puii din ouăle de sub cloşcă. Trei săptămâni ar fi trebuit să aştept. Numai că eu mi-am pierdut răbdarea şi, cu câteva zile înainte de termen, într-o după-amiază, în timp ce toţi ai casei dormeau, am luat de sub cloşcă un ou – suportând, bineînţeles, câteva lovituri nemiloase cu ciocul din partea găinii înfuriate. M-am ascuns cu oul în grădină, printre tufele de zmeură şi, nevăzut de nimeni, m-am apucat să eliberez puiul din el.

Am spart coaja, cu unghiile degetelor mari, şi dinăuntru s-a ivit, într-adevăr, un pui, dar numai jumătatea de sus a lui. Cealaltă jumătate era încă gălbenuş.

Puiul se uita la mine – aşa mi se părea – somnolent şi mustrător. Îl trezisem înainte de vreme. Îl trezisem ca să îl omor.

*

În dreptul satului Dărmăneşti, râul Suceava are maluri abrupte şi înalte de şapte-opt metri. Jos, în mijlocul apei, stă înfiptă o mică insulă de prundiş, cu câteva fire de iarbă tăioasă drept vegetaţie. Pe acea insuliţă ne aflam eu şi Florin într-o zi de august a anului 1967, cu undiţele în mâini. Ne simţeam bine împreună şi râdeam din toată inima. Râsul nostru, dezlănţuit, putea să pară o sfidare adresată întregii lumi. Deodată a izbucnit o furtună înfricoşătoare. Fulgerele loveau năpraznic, unul după altul, povârnişurile din stânga şi din dreapta noastră. Mirosea a piatră arsă. Era ca şi cum un Dumnezeu orb ar fi plesnit furios cu biciul încercând mereu să ne nimerească în văgăuna din care nu aveam cum să mai fugim.

Ne-am culcat amândoi la pământ, ne-am făcut una cu prundişul de sub noi şi am amuţit.

Fulgerele au mai lovit câteva minute valea adâncă în care ne aflam. O salcie de pe unul din maluri a căzut trăznită, scoţând o jerbă de scântei. A fost atinsă şi o piatră mai mare, de pe celălalt mal. Apoi, fulgerele au încetat brusc. Cel-de-sus, nemaiauzind râsul nostru, a crezut probabil că ne nimerise şi a lăsat valea în pace.

*

Căutând pe cineva la Spitalul Fundeni, am intrat din greşeală într-un salon de terapie intensivă. Ceea ce am văzut acolo m-a făcut să uit că mă grăbeam. Am rămas în mijlocul încăperii, animat de o curiozitate avidă.

În salon se aflau opt paturi, toate ocupate de bolnavi care suferiseră intervenţii chirurgicale. Din fiecare corp omenesc ieşeau cinci sau şase tuburi, conecatate la recipiente de sticlă şi pungi de plastic.

L-am cercetat minuţios cu privirea pe un bătrân întins cu faţa în sus într-un pat de lângă fereastră. Avea pielea de un alb cadaveric şi capul dat mult pe spate, cu ochii holbaţi, ca şi cum ar fi murit văzând ceva înspăimântător pe tavan. De fapt, nu era mort, ci doar nemişcat, hotărât să lupte, tocmai printr-o imobilitate tenace, cu moartea. Un tub îi ieşea dintr-o nară, altul – din mijlocul burţii, de sub un pansament, iar altul – tot din burtă, de undeva din zona ficatului. Exista şi o conductă subţire, transparentă, conectată la un ac înfipt la încheierea mâinii lui drepte. În sfârşit, mai putea fi văzut un tub racordat la penis şi încă unul care îi ieşea probabil din fund şi mergea până sub pat.

Prezența mea i-a enervat, nu ştiu din ce cauză, pe bolnavi. În orice caz, toţi au început să protesteze grotesc, atât cât le permiteau tuburile de care erau legaţi. Asistam la o halucinantă demonstraţie a unor oameni-instalaţii. Mişcau scurt din cap, arătându-şi venele umflate de la gât, şi scoteau un horcăit acuzator, gesticulând rechizitorial cu mâna conectată la furtunul de perfuzie.

Bătrânul confundabil cu un mort izbutise, după mai multe încercări eroice, să se dea jos din pat, trăgând după el întreaga reţea de tuburi şi răsturnând cu zgomot un fel de stativ de la capătul patului. Făcea mişcări greoaie, dar încărcate de o asemenea indignare, încât avea înfăţişarea unui humanoid terifiant care înainta lent pentru că acţiunea lui era oricum implacabilă. Ceilalţi bolnavi se chinuiau şi ei să se ridice din paturi. Dintr-o clipă în alta aveau să se constituie într-o armată, hilară şi înfricoşătoare. Nu-mi rămânea decât să fug, dar simţeam o paralizie a voinţei şi nu reuşeam să fac un pas.

*

Un bătrân cu o sacoşă în mână – o sacoşă de pânză, cu mânere de lemn – mergea încet pe trotuar, în faţa mea. De sub basca bleumarin îi ieşeau pletele albe, prea sărace pentru a-i acoperi în întregime gâtul slab, cu tendoanele în relief. Deşi era un soare proaspăt, de primăvară, bătrânul purta galoşi.

La un moment dat, prin stânga noastră a trecut, depăşindu-ne, o femeie în vârstă cu un aer grăbit. Văzând-o, bătrânul s-a bucurat. Era evident că îşi dorise de multă vreme să o întâlnească. S-a luminat la faţă şi i-a spus numele cu tandreţe, întinzându-şi mâinile spre ea:

Silvia!

Dar Silvia nu l-a auzit.

Bătrânul a încercat atunci să se facă remarcat strigând-o. Însă strigătul lui, slab, răguşit, era bruiat de motoarele maşinilor de pe stradă.

În vremea aceasta, femeia se îndepărta tot mai mult. Alarmat, bătrânul a încercat să mărească şi el pasul. În zadar. Cu picioarele nesigure, ca nişte beţe frânte în pantalonii bine călcaţi, nu reuşea decât să execute un dans caraghios, încheiat în scurt timp lângă zidul cel mai apropiat. Rezemat de zid, gâfâind, cu o mână dusă la inimă, bătrânul se uita fără speranţă după femeia care continua să se îndepărteze.

*

Într-o dimineaţă de iarnă, stând la masa mea de lucru şi uitându-mă absent pe fereastră, am devenit deodată atent: ningea de jos în sus. În mod intenţionat am amânat să aflu care era cauza inversării (curenţii de aer creau un vârtej, din care cadrul ferestrei decupa pentru mine doar partea ascendentă) şi m-am lăsat câtva timp legănat de iluzia că ninsoarea îşi schimbase într-adevăr sensul. Ningea invers, de la pământ spre cer! Ce frumos era! Parcă totul devenise posibil. Nu m-aş fi mirat, atunci, să încep să întineresc.