1. Podul norilor
De la mine din odaie când e senin, dacă privești în direcția turnului de parașutism, vezi departe, boltit peste acoperișe, podul norilor.
E atât de departe că nu-i pot număra treptele, dar trebuie să aibă câteva zeci când urcă și tot atâtea când coboară. Gabi zice că atunci când coboară are ceva mai puține. Nu pricep cum vede ea, sau cum gândește.
Ca să curmăm gâlceava, am făcut câteva poze. Eu cu hârbul meu de mobil. Ea cu tableta ei performantă. Ce să vezi, în nici o poză nu apare nimic deasupra acoperișelor căsuțelor din zare. Cer gol și atât. Podul norilor nu există pentru ochiul fotografic. Nici cu trepte mai multe la urcare, nici cu trepte mai puține la coborâre, în nici un fel. Eh, pozele astea ne-au împăcat!, face Gabi haz de necaz.
Dar problema asta ne macină. Și nici măcar nu ne putem permite un martor, vreunul care are ochii mai buni decât noi ori vreun aparat de fotografiat și mai performant. Ne este frică să ne intre cineva în casă. Ne este frică de virus. La vârsta noastră răul se prinde de tine cât ai clipi. Așa că înghi țim în sec.
De la un timp, scru tăm în fiecare dimineață senină ce rul din zare cu sen timentul celui ce vede o iluzie. Un soi de fata morgana ce apare între turnul de para șutism cu pătrățelele lui albe și roșii și gru pul de căsuțe cu aco perișuri roșcat-pă mântii, de țiglă în negrită de vreme. Da, și eu și Gabi ve dem podul norilor. Este o ciudată con strucție aburoasă, alburie-cenușie, sus pendată acolo pe cer. Se compune dintr-un șir de trepte care urcă mult mai sus de cât balconul cir cular din vârful tur nului de para șutism. Apoi se ajunge la o platformă supe ri oară a cărei lun gime e un nou prilej de dispută între mine și Gabi. Atunci când se termină plat for ma încep treptele co borâtoare, așa cum știți, după mine tot atâ tea câte au fost la ur care, iar după Gabi, ceva mai pu ține. În fond, poate că dis tanța urcată e tot aceeași cu cea coborâtă (așa ar fi normal), doar că la cobo râre, dacă treptele ar fi mai înalte, numărul lor e firesc să fie ceva mai mic.
Și eu și Gabi suntem de bună credință, așa că astfel trebuie să se petreacă lucrurile. Dar siguranță absolută nu puteam avea, la urma urmelor o astfel de construcție nu-i una uzuală și la cele noi găsești întotdeauna câte un chichirez inexplicabil.
Nu știu de ce acest pod al norilor ne preocupă atât de mult. Poate că stând de atâta timp închiși în casă, singurul care ne oferă libertate neîngrădită nu ne-a rămas decât cerul. E păcat să nu ne regalăm cu posibilitățile de deconectare pe care ni le oferă pe gratis. Așa că nu-i de mirare că găsim în acest inedit pod al norilor o bucurie reală, copilărească. Indiferent de câte trepte are, de cât coboară și cât urcă, de cât de lungă sau de scurtă e platforma centrală, aceea care e cea mai bine conturată, ușor argintie și părând a transmite siguranța deplină a unei ascensiuni reușite, a unui țel împlinit. Mai că îmi vine să cred că spațiul acela privilegiat devine cheia de boltă a peisajului din zare, de la capătul privirilor noastre, iar căsuțele mărunte cu acoperișe de țiglă și turnul de parașutism cu pătrățelele lui albe și roșii sunt acolo numai spre a îndreptăți majestatea acestei contrucții arcuite din nori străvezii, alburii, vineții, pufoși, imponderabili în depărtarea lor fără de capăt.
Gabi e de acord cu tot ce scriu acum, mai puțin chestia cu numărul treptelor, care e un ghiduș detaliu interpretativ și atâta, neumbrind cu nimic sentimentul tot mai deplin câștigat că ne aflăm în fața unei înalte probe de empatie cerească vizavi de toți cei care, din odăile claustrării lor, reușesc să zărească acest pod al norilor, salvator în gratuitatea lui.
2. Patru ani, șase luni și jumătate
Măriuca e o fetiță drăguță și vioaie. Îi place să-și spună vârsta la toată lumea.
– Am patru ani, șase luni și jumătate! rostește cu glăsciorul ei pițigăiat. Ochii albaștri îi strălucesc de mândrie.
Dar în afară de vârsta generos împărtășită tuturor, Măriuca mai are și un teribil secret, pe care, ca dovadă că știe sensul cuvântului, nu-l divulgă nimănui. Și secretul ăsta nu-i dă pace. Iată-l : vrea neapărat să-i facă mamei sale un cadou de ziua ei! Zi care se apropie cu pași grabnici. Dar, spre rușinea ei, Măriuca n-are habar ce i-ar putea face mamei plăcere.
Cu cei patru ani, șase luni și jumătate ai ei Măriuca se gândește de zor ce-ar putea s-o bucure pe mami, căci are de toate, tati îi aduce mereu tot felul de lucruri care de care mai frumoase și mai fistichii. Are haine mai multe decât poate purta, și tot felul de sticluțe, tuburi, flacoane de toate culorile și mărimile umplu sertarele și polițele băii și răspândesc miresme fistichii prin toată casa. Fetiței îi place grozav de mult cuvântul fistichiu. Nu prea știe ce înseamnă că i-a fost rușine să-l întrebe pe unchiul Vasile, de la care l-a și preluat. Dar întotdeauna când îl întrebuințează, ochii ei albaștri îi stră lucesc ghiduș ca niște cornițe de melc în clipa când ies din carapace.
Brusc Măriuca se-ntristează. Și i se nă zare că tristețea asta vine tocmai de la cuvântul fistichiu pe care l-a în trebuințat poate prea des. Așa că își propune să nu mai știe de el. Să-l uite pentru totdeauna. Să uite și de toate lucrurile fistichii ale mamei. Și atunci e sigură că nimic pe lume n-o va putea împiedica să găsească ceva, un cadou de altă natură decât cele dăruite de tati, pe care să i-l poată da o fetiță micuță ca ea mămicii sale iubitoare. Adică s-o uimească pe mami de-adevăratelea și aceasta să-i spună, râzând cu gropițe în obraji (gropițe pe care Măriuca e mândră că le-a moștenit): Hei, ia te uită ce i-a trecut prin căpșorul dragii mele Măriuca, și s-o ia în brațe, s-o mângâie și s-o sărute pe obrăjori și ea să simtă că toată lumea asta mare este a ei și să-și închipuie că mulți, nenumărați oameni o înconjoară, bucuroși ca și mămica ei, și vrând cu toții să afle ce vârstă are de s-a putut gândi la un dar atât de prețios și de neobișnuit la care nu s-a mai gândit nimeni din lumea asta până acum.
Îmbătată de astfel de scene drăgălașe, de care imaginația ei n-a dus niciodată lipsă, fetița își dă totuși seama că trebuie să fie și ceva mai realistă, așa că trage cu urechea, seara înainte de culcare, pe la ușa dormitorului părinților : de acolo poate că va prinde vreo idee. Întrucât oamenii mari au idei mult mai mari și mai multe decât copiii. Nu-i exclus ca una dintre aceste idei să-i dea apă la moară fetiței.
Și chiar așa s-a și întâmplat. Tăticu, adică Georgel, cum îi spune mami când se află în pat, i-a propus întâi să-și serbeze ziua de naștere undeva pe-o insulă îndepărtată. Măriuca n-a auzit bine numele căci borcanul aplicat pe lemnul ușii nu e totuși un microfon perfect. Dar asta nu mai contează, căci mami n-a vrut. Nu călătoresc acum nicăieri, nu-i momentul – a spus răspicat. Tati a rămas descumpănit. A mormăit ceva fără-nțeles, ca atunci când se supără și nu vrea să recunoască. Apoi multă vreme nu s-a mai auzit nimic. Măriuca era gata să plece când tati a spus, cu cel mai dulce ton al lui, și oarecum ghiduș ca atunci când glumește : Păi sigur că da, întâi n-ai vrut să mai porți inelul de căsătorie, și acum nici nu vrei să serbăm împreună – se leagă… Mami nici nu i-a lăsat timp să răsufle că i-a trântit-o ca din pușcă : Să-ți intre în cap : nu mai port inelul că nu mai vreau, de-aia ! Mă simt mai bine când nu port pe degete nimic. Ce să-ți fac dacă ești atât de încuiat și nu concepi să soții nu-s obligați să poate inelele de-acum zece ani! Gata, toată lumea ne știe căsătoriți, avem și un copil, nu trebuie să mai probăm nimic!
Mami e teribilă când se dezlănțuie, gândește Măriuca, în timp ce capul ei clocește. I se pare că ceva-ceva se conturează tot mai clar. Ideea cadoului pentru mama pare aproape gata. Nu numai ideea, ci și modalitatea în care o să i-l „cumpere”. În timp ce se strecoară tiptil și pune la loc, pe polița din cămară, borcanul ce-a slujit de microfon improvizat, Măriuca desăvârșește acțiunea. Dacă-i ies toate așa cum trebuie, o să fie ceva trăznet! Ceva de-a dreptul ne-mai-vă-zut. Păi ce mămică a mai purtat, după zece ani de la nuntă, un inel de căsătorie în care alături de numele soțului să fie gravat și numele fetiței lor? Ia să-mi spuneți mie, ce mămică? se adresează fetița persoanelor închipuite care-o înconjoară încântate de ideea ei îndrăzneață și nemaivăzută. Nicio mămică, nu-i așa? Mămica mea e prima din lume, așa să știți! continuă discuția imaginară fetița drăguță și vioaie de patru ani, șase luni și jumătate. Și înainte să adoarmă, concepe și cum va reuși să șterpelească inelul din scrinul mamei și cum o să-l dea unchiului Vasile, bijutierul. E sigură că unchiul Vasile ar face orice pentru sora lui și pentru fetița ei, adică pentru ea însăși, Măriuca cea isteață care a imaginat un asemenea cadou fantastic. Păi pentru el e o nimica toată să graveze numele de Măriuca ținând în același timp secretul până la ziua cea mare.
Fetița adoarme în apoteotica scenă unde mama își pune din nou inelul de căsătorie pe deget, lăcrimând de bucurie că numele ei, Măriuca, între numele de George și Aneta, va face ca această bijuterie să devină cea mai valoroasă din lume și o va convinge să n-o mai scoată de pe deget toată viața. Visează cel mai frumos vis : acela că, după acest eveniment, și tăticu va fi îndemnat să-i dea unchiului Vasile inelul lui de căsătorie, să-i graveze în interior numele drăgălașei sale fetițe de patru ani, șase luni și jumătate. Și, peste un an, la aniversarea de atunci a mamei, se vor duce toți trei pe acea insulă îndepărtată al cărui nume borcanul pe post de microfon n-a reușit să-l divulge. Și până atunci, adică pentru ziua când Măriuca va avea cinci ani, șase luni și jumătate, unchiul Vasile îi va lucra și ei un inel cu cele trei nume (George, Aneta, Măriuca) gravate în partea interioară, pentru a nu rămâne mai prejos de inelele de căsătorie ale părinților ei. Și-n insula aceea îndepărtată – al cărei nume îl va afla până atunci fără ajutorul borcanului gol din cămară, ci pur și simplu din gurile părinților – se vor simți toți trei cu adevărat stăpânii lumii, se vor bucura și vor trăi momente pe care nu le vor da uitării niciodată. Și toate acestea datorită ideii năstrușnice a fetiței năzdrăvane care se numește Măriuca și care va împlini pe rând șase ani, șase luni și jumătate, apoi șapte ani, șase luni și jumătate, apoi opt ani, șase luni și jumătate, apoi nouă ani, șase luni și jumătate, … ș.a.m.d. spre nedumerirea tuturor calendarelor și ornicelor și tabletelor și mobìlelor și computerelor cele mai performante.
3. Mici miracole parisiene
Pe strada Amélie, în hotelul Amélie, în camera 28 cineva a stropit cu tuș oglinda. Asta s-a întâmplat la plecare și, grăbit, domnul cu melon a uitat să-i spună fetei de la recepție de isprava lui. Femeia de serviciu fiind chioară a văzut petele de tuș dar a crezut că-s niște reflexii, așa că nu le-a șters, doar nu-i nebună să șteargă niște reflexii. Grăsana care a închiriat camera pentru două zile, admirându-se în oglindă, a confundat petele de tuș, cu picățelele de pe rochia ei cu volănașe apretate, moștenită de la tante Lily. Doar Boulle, canișul ei de cinci luni, lătra de zor la oglinda care îi arăta blana albă tapetată cu stropii negri pe care știa că nu-i are. Mulți ani au trecut pe strada Amélie, au întârziat peste hotelul Amélie. Mulți ani s-au tot învârtit prin camera 28 de la etajul 2 des coperind petele de tuș de pe oglindă, dar nespunând nimănui, în așa fel încât acestea continuă să existe și azi nevăzute de nimeni. M-am gândit mult dacă se face să pomenesc de-aceste pete aici, în aceste rânduri, și dacă n-aș fi întâlnit de mai multe ori pe strada Amélie un domn cu melon, cu un aer spășit, care se plimbă prin fața hotelului la aceleași ore ca mine, nici nu m-aș fi gândit că povestea de mai sus merită să fie spusă cu aerul că ar fi adevărată.
* * *
Pe avenue Rapp multe zile din an ploaia își face de cap. Furtuni grozave învârtejesc înalții platani, vai, atât de rari că până când ajungi să te adăpostești sub vreunul ești deja făcut ciuciulete. Singura salvare pentru sărmanul trecător este mica farmacie „La pluie batante” de la numărul 48. Când aude răpăiala ploii pe acoperișul mansardei unde locuiește, bătrânul domn Farfouiacq, patronul, coboară iute la parter și deschide localul. Insomniac fiind, asta se întâmplă de multe ori și noaptea. Domnului Farfouiacq îi este milă de trecătorii care n-au unde se adăposti și lua un medicament întăritor, care să le pună sângele în mișcare. Toți vecinii știu povestea lui : după război, bursa neagră, localurile închise, ploaia grozavă, pneumonia tatălui său, lipsa medicamentelor, moartea acestuia, văduva Farfouiacq abia descurcându-se cu băiatul de 5 ani, care și-a jurat să-i ajute din toate puterile lui pe cei ce n-au medicamente și un adăpost. Așa se face că, an de an, farmacia „La pluie batante” și-a câștigat o binemeritată popularitate și astăzi toată lumea o cunoaște în arondismentul șapte. Iar mulți cetățeni, în semn de recunoștință, vin în pelerinaj și, fără să aibă nevoie, cumpără de la bătrânul farmacist medicamente pe care ar putea să le cumpere de mult mai aproape și pe-o zi însorită. Dar nu, ei așteaptă o ploaie cu găleata și, sub largi umbrele ori în mașina personală, se deplasează până-n dreptul numărului 48 de pe avenue Rapp, intră în micuța farmacie înțesată de oameni zgribuliți și ca să-l ajute pe bătrânul samaritean cumpără câteva medicamente scumpe de care poate că nici n-au nevoie. Domnul Alfred d’If, ultimul descendent al vechii familii nobiliare, vecinul farmacistului, atunci când vremea frumoasă riscă să-l ruineze pe încăpățânatul samaritean care nu vrea să se abată de la principiul „sur le beau temps il y a beaucoup des pharmaciens, sur la pluie seulement un”, organizează pe ascuns false zile de ploaie. Din balconul său de la etajul șapte stropind cu furtunul acoperișul bătrânului aflat imediat dedesubt. În același timp cei doi nepoți ai domnului Alfred d’If udă trotuarul din fața farmaciei cu ajutorul unor stropitori. Iar cele câteva cunoștințe convocate special pentru acest eveniment se-nghesuie în micuțul local făcând pe zgribuliții unei furtuni grozave. Restul este lăsat pe seama vederii slăbite a farmacistului și a credulității sale nu cu mult mai prejos. O farmacie deschisă numai pe timp de ploaie, cine a mai văzut așa ceva? Doar avenue Rapp, doar avenue Rapp este răspunsul la ciudata întâmplare, împrejurare, ori nu mai știu nici eu cum să o mai numesc… Rafaello Barcangelli, vestitul pictor al ploii milaneze, în trecere prin Paris, s-a întâlnit cu șansa vieții sale : a apucat-o pe avenue Rapp într-o zi când ploaia își făcea, mai mult decât oricând, de cap. Adăpostindu-se în primitorul refugiu intitulat „La pluie battante”, s-a simțit într-atât de transfigurat încât din acea clipă a devenit pictorul oficial al ploioasei avenue Rapp și, în special, al farmaciei domnului Farfouiacq, pe care-l numește binefăcătorul său și pe care l-a trecut în testament ca moștenitor a 80% din fabuloasa lui avere. Însă domnului Farfouiacq nu-i pasă de ceea ce numește „capriciile italianului” și continuă să aștepte ploile, pictate ori nu, vestite ori neștiute de nimeni. Ploile care în arondismentul șapte nu vor mai înfrigura pe nimeni, nu vor mai omorî pe nimeni. Tată, poți dormi liniștit, cât timp voi trăi, lumea dimprejurul meu va fi sănătoasă tun.
* * *
Pe strada Cler la numărul 52 locuiește Luc Varin, ghitaristul spectacolului „Chanter la France à bicyclette”. Locuiește e un fel de a spune căci, exceptând una sau două luni pe an, Luc Varin nici nu trece pe acasă, picioarele lui pedalând pe șoselele patriei și mâinile ghidând bicicleta (stânga) și ciupind corzile ghitarei (dreapta) într-un extraordinar efort de concentrare răsfrânt în valuri nesfârșite de muzică și bucurie. Șlagărele marilor cântăreți Yves Montand, Edith Piaf, Gilbert Becaud ș.a.m.d. răsună pe străduțele din Beaugency și Meung-sur-Loire, pe bulevardele din Lyon, ori pe cine știe ce uliță a unui sat din Normandia și lumea iese pe la porțile caselor și-l aplaudă pe originalul ciclist cântăreț, aruncă după el cu flori din grădină, iar puștii fug o vreme în urma lui țipând ori fredonând melodia. Tăcerea care se lasă pe străzi după ce reverberațiile muzicale s-au stins îi întristează pe oameni de parcă ceva nespus de prețios ar fi fost condamnat la pieire. Însă cei mai triști dintre localnici își aduc aminte de pliantele pe care cântărețul le aruncă din timp în timp, și merg pe traseu până când găsesc unul. În afară de repertoriu găsesc aici și coordonatele spectacolului : când și unde ciclistul îi dăruiește cântărețului și mâna stângă, iar atașul bicicletei se transformă într-o mică scenă plasată undeva în piața orășelului, pe vreo esplanadă anume, pe terasa unui turn străvechi ori pe-nălțimea impunătoare a vreunei faleze. Spațiile retrase și ciudate adaugă o nespusă melancolie one-man-showului. Ghitarei strunită cu două mâini i se adaugă glasul bărbatului cu pletele castanii ce-i mătură întreaga față. Valuri care bat în mal, țipăt de albatroși ori doar zumzet de trafic plutind în aer, Luc Varin este obișnuit cu toate, cântecele Franței se înscriu pe rând în toate formele de relief, în toate configurațiile urbane. Chanter la France à bicyclette e mai mult decât un spectacol itinerant, este mai mult decât voce, ghitară, ritm bătut cu tocul și bombeul, este mai mult decât compatrioți simțind în inimă junghiuri prietenoase liniștindu-se și repornind, este mai mult decât un văzduh auriu vibrând peste-acoperișe de țiglă roșcată și peste viile negre pierzându-se în zare. Luc Varin știe când lumea e mulțumită. Ca să atragă publicul, Luc Varin nu spune bancuri, zâmbește doar și mulți spun că are zâmbetul cuceritor al lui Yves Montand. Luc Varin trece cu talpa peste spițele bicicletei care scoate un sunet de harfă. Cum face asta nimeni nu știe. Unii spun că are un mic casetofon în buzunar. Alții că e ventrilog. Prostii : cum să imite ventrilogul sunete de harfă. De altfel, Luc Varin nici nu spune c-ar fi sunet de harfă. El se mulțumește să îndruge ceva despre l’effet d’éloignement de ma guitarre, ca și cum spițele bicicletei ar fi prelungirea corzilor ghitarei. Un profesor de muzică din Talcy pune armoniile cristaline pe seama interferențelor dintre corzi și spițe, sugerând chiar înlocuirea câtorva spițe originale cu anume corzi special comandate. Luc Varin, seara, la câte o cârciumioară, se amuză nespus când își dă seama cum petrecăreții din jur îi țes în clinchet de pahare o legendă care se-mpletește cu cea a cântăreților pe care-i imită.