La mila întâmplării

În seria de autor Dan Stanca inițiată de Edi ­tura Vremea, Mila frunzelor este al cincilea volum publicat, din întinsa creație epică a prolificului prozator. E vorba de o reeditare. Romanul a apărut cu peste 15 ani în urmă, ceea ce pune problema unui decalaj între momentul istoric care îi constituie prezentul narativ și momentul ulterior, al lecturii de azi. Dacă în cazul romanelor noi autorul și cititorul se află într-un același punct, primul luându-și libertatea ficțională de a-și alege epoca sau perioada istorică, aici lectorul știe mai mult decât romancierul. Realitatea românească ficționalizată în Mila frunzelor este una „depășită”, lăsată în urmă, continuată într-un mod pe care autorul, la începutul anilor 2000, nu avea cum să-l cunoască.

Tocmai aceasta este însă una dintre mizele prozei: romanele realiste sunt făcute cu materia unei anumite epoci, dar arta romancierului este de a le fixa în detaliu și a le surprinde spiritul indiferent de ulterioara schimbare a generațiilor de cititori. Chiar dacă, istoric, vremurile escrocheriei FNI, ale sărăciei și debusolării populației, ale unui deceniu scurs de la Revoluție și perspectivei unei „tranziții” fără sfârșit ne par, astăzi, îndepărtate (câte s-au întâmplat de atunci, în România și în lume!), romanul lui Stanca le reînvie. Prezentul scrierii se suprapune cu prezentul lecturii prin calitatea ficțiunii și prin rezoluția ei realistă. Cel mai important personaj din Mila frunzelor este chiar România, furată de „investitori” și politicieni, țara încă neintrată în Uniunea Europeană, comparată cu Bulgaria și Albania, aflată la cheremul activiștilor din eșalonul doi al P.C.R. și al securiștilor din epoca lui Ceaușescu reprofilați ca oameni de afaceri. De partea cealaltă stau perdanții Tranziției, masa celor mințiți, furați, escrocați prin scheme piramidale de tipul Caritas, oameni fără orizont înrăiți de sărăcie. Am regăsit în Mila frunzelor starea de spirit din acei ani, când România părea condamnată definitiv să rămână într-o zonă gri, spre beneficiul milionarilor ce devalizaseră băncile, cumpăraseră pe nimic fabricile și obținuseră creditări, de la stat, volatilizate în conturi personale. De la personajul colectiv al României, la zece ani de la Revoluție, se ajunge, astfel, firesc la un personaj individualizat, la fel de bine conturat, în roman, pe cât a fost modelul oferit de viața reală. Gigi Trușcă, apariție memorabilă, cu umărul strâmb și o putere ce emană din toate faptele și vorbele lui, aduce aminte de Sorin Ovidiu Vîntu, mogulul aflat pe atunci pe culmea gloriei lui. Cinismul personajului este la nivelul celui presupus la prototipul real, dovedit de stenograme apărute la ani buni de la apariția romanului, și în care l-am putut vedea pe mogul discutând cu angajații lui din presă. Savuroase replici, adresate lui Doru Bușcu de la „Academia Cațavencu”, arată felul în care „negocia” Vîntu: „singura condiție care este aici este decizia lui Vîntu. Asta încerc să-ți explic, Doruleț”; „Bun, și Doru, încă o chestiune, tati, să nu avem discuții: Academia Cațavencu a devenit din momentul preluării mele, eu am lăsat-o liniștit în pace, să o las să-mi calce chiar propriile mele interese, dar în momentul în care a trecut pe finanțarea mea, Academia Cațavencu este o organizație patronală. Ea trebuie să răspundă intereselor patronatului”. Portretul lui Trușcă, desenat cu mână sigură în romanul lui Stanca, i se potrivește perfect – nu numai fizic, ci și psiho-moral – celui care îi dădea sarcini lui „Doruleț”: „Gildei îi plăcea să-l asculte, mai ales că Trușcă nu era omul să vorbească mult, dar când o făcea se însuflețea, ieșind din carapacea sa cheratinoasă de gândac care vânează numai slăbiciunile celorlalți. Deși nu mai era chiar tânăr, aspectul lui de pisoi castrat sau de bebeluș cu fața rotundă ca un cozonac, scos din cuptor, nu se modificase mult. Tocmai că nu era un bărbat atrăgător, având în schimb o grosolănie combinată cu un aer trucat de nevinovăție din al cărui aliaj se înălța, ca un abur greu și fumegos, puterea sa de fiară nesimțită” (pp. 98-99).

Din aceeași galerie a realității românești, la un deceniu de la Revoluție, e preluată și figura lui Teofil Pascal, octogenar senator în Parlamentul României, fost deținut politic, intelectual fin care a ales râsul ca soluție de avarie existențială – și care este regretatul Alexandru Paleologu. În centrul romanului e plasat subiectul premierii lui, cu un foarte consistent Premiu de Excelență, tocmai de Trușcă, acesta având interesul de a-și asocia imaginea cu cea a respectatului om de cultură. În realitatea propriu-zisă, istoria Premiului sună, în rezumat, așa: „În 2000, Fundația Națională pentru Știință și Artă și grupul de presă «Curentul», sub patronajul Președintelui României, îi acordă Premiul de Excelență în Cultura Română.” E de sperat că sponsorul Sorin Ovidiu Vîntu nu discuta cu academicianul Eugen Simion de la Fundația Națională pentru Știință și Artă, așa cum o va face cu Doru Bușcu de la „Academia Cațavencu”; va fi fost mai respectuos? În romanul lui Stanca, Teofil Pascal este tot mai împovărat, moralmente, de primirea premiului, conștientizând că a fost asociat, ca imagine, cu un „țepuitor” ce a păgubit atâția și atâția oameni. (318.000, în realitate.) Pentru a se elibera de povară și a râde, totodată, de cei care-l invidiază pentru premiu și de sine însuși, Teofil Pascal alege o soluție care te lasă bouche bée: alături de mai tânărul Alexandru Pascal, nepotul lui, plasează bancnotele ce constituie premiul în… cutiile poștale ale unor cetățeni luați la întâmplare, până când stupefianta acțiune se întrerupe și provoacă un scandal de amploare.

Deja se observă ecartul față de realitate al romancierului realist, dar realist numai până la un punct. Stanca supralicitează simbolic și simbolologic, dând personajelor lui și comportamentelor acestora o proiecție metafizică, într-o lume labirintică. Scenele se încarcă de semnificații profunde, discursurile se înmulțesc și se amplifică, afectând verosimilitatea realistă. Romanul devine fantastic și, așa zicând, fantasmatic. Trușcă are nu numai delir de grandoare, visându-se urmașul lui Ceaușescu, ci și un trecut în ale cărui momente decisive o forță supranaturală l-a pus pe calea succesului. Ieșit din închisoare, după găinăriile făcute în epoca penuriei alimentare, a fost dus de un „pocit” în fața unei tarabe cu lozuri, toate fiind, pentru o dată, câștigătoare. Trușcă a câștigat lozul de o sută de mii de lei vechi, fericire asociată cu o subită suferință fizică: „pocitul”, simultan, i-a răsucit atât de tare brațul încât i l-a dislocat din umăr. Trușcă va rămâne deci cu un capital consistent, numai bun de investit în timpurile noi, și cu umărul strâmbat de „slutul” supranatural. Fantasmaticul modifică liniile realiste și chiar le substituie. Pe lângă năzdrăvănia cu Trușcă și lozul, pe lângă cea cu Pascal și băgatul bancnotelor în cutiile poștale, mai survine una, complet inutilă în economia romanului, deși autorul își bazează titlul pe ea. Spre finalul cărții, aflăm că de la o bancă deponenții scot în loc de bani… frunze, situație expusă de autor în felul următor: „apăruseră și alți cetățeni în aceeași situație. Toți acuzau aceeași suferință: în locul banilor găsiseră în genți frunze” (p. 299).

O suferință ce se acuză singură este cea a romanului până acum excelent căruia Stanca îi imprimă un curs neverosimil și o evoluție mai degrabă fantasmagorică decât fantastică. Numai în cărțile și în filmele de serie elementul supranatural e convocat ca unul indispensabil intrigii realiste, ca și cum viața ar fi prea fadă fără lozuri cu toatele câștigătoare, pociți care îți strâmbă umărul, frunze scoase de la bancă în loc de bani și alte asemenea „rezolvări” epice. Romanul este bine condus până la un punct, după care însă intră în vrie și continuă într-un mod tot mai forțat și strident, la mila nu a frunzelor, dar a întâmplării „simbolice”. Pe această linie declinantă, capitolul final, O insulă din Caraibe, în care Stanca se ostenește să lege firele, va pune capac. Pe cât de bogată e imaginația autorului, pe atât de lipsit de autocontrol epic, compozițional și stilistic va fi prozatorul.

Capitole, scene și pagini memorabile sunt astfel dublate de fragmente și porțiuni întregi în care verbozitatea filozofantă, simbolismul cu de-a sila și artificialitatea „soluțiilor” găsite afectează și, în cele din urmă, compromit romanul.