Fără mansup, dar cu ipolips

 

 

Chiar dacă nu sunt inedite, eseurile pe care Ion Papuc le-a adunat în antologia de față mi-au dat prilejul de a reîntîlni un autor sedițios, atins de neastîmpăr rebel. Cum afirmația cade ca din topor, să-i reamintesc cititorului stofa din care e croit autorul.

Născut pe 6 ianuarie 1943 în satul Popești, o așezare odată păduroasă din nord-vestul Clujului, Ion Papuc este întruchiparea unui paradox: cu toate că soarta nu l-a cocoloșit, ba dimpotrivă, renghiurile pe care i le-a jucat l-au adus uneori în pragul pieirii, cu toate acestea insul acesta incomod, căpos și incorigibil este un privilegiat al destinului. E un marginal cu emfaza lui Cicero și cu clonțul arțăgos al lui Ezra Pound. Un încăpățînat împărtășind viziunea lui Descartes și delectîndu-se cu mărturisirea de credință a lui Carl Schmitt din Ex captivitate salus. Un proscris dîndu-se în vînt după operele lui Wagner și sorbind agheasma din Stundenbuch-ul lui Rilke.

Conservator pînă în măduva oaselor, Papuc nu a învățat nici pînă astăzi elementara cuviință de a minți atunci cînd împrejurarea o cere. De aceea, cînd scrie, trîntește adevăruri fără a se feri de consecințe. E opusul ambuscatului: în locul unui descurcăreț înzestrat cu mierea de a-i unge pe oameni în coarda vanitoasă, te întîmpină un încruntat patetic, în ale cărui obiceiuri flatarea semenului nu încape.

Din categoria acestor recalcitranți cu capul în nori se aleg marii gafeuri, spiritele exaltate care, din dorința de spune adevărul, calcă în străchini pînă la a face gol în jur. Ion Papuc e un apucat cu facondă încinsă, căruia cutezanța copilărească de a vorbi fără rețineri despre lucruri pe care alții nu le ating decît în șoaptă, cutezanța aceasta i-a atras oprobriul multora. Tocmai de aceea, cînd l-am cunoscut în cocheta casă din strada „Doamna Chiajna“, unde mă întîmpina în pridvorul cu trepte de piatră, însoțindu-mă cu privirea în timp ce parcurgeam o lungă alee, a cărei pîrtie, înaintînd printre nuci și caiși, lega poarta livezii de casă, cînd l-am cunoscut m-a izbit neputința cronică de a fi duplicitar. Părea un menestrel naiv, a cărui pornire vicleană de a-și ascunde gîndurile îi fusese amputată din naștere. Insul cu spinare lunguiață, înalt cît un pilastru pe care trona un cap cu virilități clasice, era otova în gînd sau în act: ce scotea pe gușă avea și-n căpușă, trăsătură cu totul sinucigașă pentru oricine voia să supraviețuiască în groapa de șerpi a faunei intelectuale din București. Din acest motiv, Papuc a fost mereu un ostracizat, un peripsema mundi al cărui intelect nu doar că a depășit cu mult bruma de faimă pe care a căpătat-o în timp, dar care a perturbat mult din proiectul celor care vroiau să facă din interbelici o șleahtă de criminali. Nu voi uita șocul pe care l-am avut citindu-i textul despre sinuciderea anglicistului Dragoș Protopopescu. Și astăzi îmi spun că, dacă nu ar fi fost Papuc s-o scrie, atrocitatea ei ar fi rămas îngropată în uitare.

Pe de altă parte, nici nu știu dacă e meritul lui moral că a ajuns să fie brodit astfel. Mai degrabă o providență sucită l-a cioplit strîmb, în răspăr cu cerințele timpului. De altfel, de mic s-a dovedit a fi un drăcușor recalcitrant, ca sub puterea unui impuls care îi dicta, împotriva voinței, să stea în contra epocii. Cînd rușii au intrat în Ardeal în toamna lui 1944, familia a săpat în pădure o ascunzătoare spre a feri femeile și pruncii. Frica acelor zile o ține minte și astăzi, iar din tensiunea lor copilul a găsit puterea ca, la moartea lui Stalin, în timpul adunării funebre în școala din sat, cînd învățătorii, cu elevi cu tot, țineau spășiți un moment de reculegere, Ion Papuc, puber imprudent, precum un păun rupîndu-și din gîtlej țipătul de ură, a strigat tare: „Celovec!“. Ca un satîr destrămînd ipocrita înscenare a unui fals prohod, strigătul micului delincvent a curmat clipa umilinței colective. A doua zi, învățătorul l-a bătut crunt, scăzîndu-i în plus nota la purtare. Peste ani, același învățător i-a explicat că, dacă nu ar fi recurs la acea corecție aspră, Securitatea i-ar fi arestat pe toți, de la membrii familiei pînă la cadrele didactice. Dar așa, pedepsin ­du-l doar pe el cu cruzime, preîntîmpinase un rău mult mai mare.

Student la Cluj, Papuc a fost un răsfățat al polemicilor de cenaclu, adică un animator de diletante mofturi tinerești, grație darului de retor infatigabil cu care își copleșea colegii. Apropiat de Adrian Popescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru sau Nae Prelipceanu, copiosul orator nu a făcut prea mulți purici pe malul Someșului, mutîndu-se într-un București a cărui boemă, după grațierea deținuților politici în 1964, oferea un vodevil de spirit a cărui vervă ascuțită se deosebea flagrant de calmul moșmondit al belferilor ardeleni. În felul acesta, Papuc a trecut din anturajul lui Blaga (în casa căruia fusese dus de un coleg orb, Grigore Albu Graal) și D. D. Roșca (pe care, avîn ­du-l profesor, îl audia doborît de plictiseală, din cauza odiosului obicei cu care filosoful își citea, rar și anost, textul cursurilor) în edecul mult mai corosiv al lui Carandino, Țuțea sau Tarangul.

Din boema cu abur de mahorcă, susur de hetairă și iz de etilice proaste, filosoful a fost cules repede de Valentina Boștină, o sculptoriță a cărei frumusețe a întors în epocă multe capete pe stradă, drept care, căsătorindu-se, pofta lui de a-și risipi zilele în taclale de cîrciumă s-a micșorat pînă la sponciul infim al benignelor tabieturi de familie. Și cum soția era fiică de deținut politic, în universul ei se mișcau nu doar „carceralii“, dar mai ales odraslele lor (Horia Bernea, Marcel Chirnoagă, Silvia Colfescu, Emanuel Cosmovici, Ioana Diaconescu).

Treptat, Papuc a făcut cunoștință cu o lume a cărei strălucire nu era întrecută decît de cruzimea cu care regimul o ținea sub obroc. Public, lumea leproșilor ideologici era ca inexistentă, o galerie de stafii invizibile, dar, în spațiul domestic, spectrele lor iradiau acel farmec molipsitor pe care nu-l aveau decît ființele care, în ciuda otrăvirii ceasului istoric, reușeau să nu-și măsluiască spiritul. Așa se face că de la Petre Țuțea la Petre Pandrea, de la Măriuca Vulcănescu la Pia Bader Fărcășanu, de la Horia Cosmovici la Șerban Milcoveanu, de la Dolores Botta la Octavian Tomuța, de la Duiliu Sfințescu la Alexandru Ciplea, de la Marcu Anghel la Gheorghe Leahu, Papuc a aflat în amănunt pătura lemurilor interbelici, a înviaților din moarte penitenciară, a acelor monștri nespus de malefici în care regimul vedea tot atîtea întruchipări ale diavolului de clasă.

Eu sunt un ardelean regățenizat“, le mărturisește Ion Papuc apropiaților. E un alt fel de-a spune că, muntenofil cum este, nu împărtășește disprețul ardelenilor față de vermina troglodiților cu moravuri de turcaleți soioși de pe malul Dîmboviței. De altfel, sincer pînă la a-i face pe adversari să se înece de indignare, filosoful s-a pus rău cu mai toți. Cu ardelenii, deoarece critică obtuzitatea cu care Iuliu Maniu, vrînd o Transilvanie ruptă de regat, a acceptat anevoie Unirea din 1918. Cu greco-catolicii, fiindcă, el însuși de aceeași confesiune, se declară nu doar admirator al ortodoxiei (în al cărei rit se regăsește în aceeași măsură în care nu se simte în largul său în cel catolic), dar pe deasupra afirmă că astăzi, prin ingrata poziție intermediară pe care o are, Biserica greco-catolică este o piedică în unirea ecumenică a celor două biserici apostolice. Cu monarhiștii, fiindcă susține că un rege nu are voie să-și părăsească sub nici un motiv poporul, drept care Mihai al României trebuia să accepte sacrificiul suprem în decembrie 1947, nu să spele putina ca un iepure fricos. Cu masoreții marxiști, fiindcă le-a imputat mereu aducerea comunismului în țară, neșovăind să apere memoria ultragiată a intelectualilor interbelici. Cu liberalii de azi, cărora fie le divulgă trecutul troțkist pe care caută să-l camufleze în spatele discursului democratic, fie le reproșează celor tineri șiretenia de a folosi drepturile omului pentru a distruge entitățile organice (familie, limbă, etnie, confesiune, tradiție), din a căror apartenență fiecare om își trage o identitate istorică cu neputință de confundat.

Cînd scrie, Papuc are emfază de ardelean meticulos, legînd propoziții acromegalice, cu extremități lungi. În ochii lui, dacă fraza nu are măcar 10-12 cuvinte, cu trei verbe, patru adjective și tot atîtea adverbe, ea nu merită efortul de a fi pusă pe hîrtie. Sintaxa îi curge tentacular, încolăcin ­du-i-se în arabescuri patetice, și pe măsură ce scrie simți cum autorul se înfierbîntă, mărind tensiunea, ridicînd tonul, pînă în momentul cînd, sufocat de atîta emoție, Papuc încheie în boltă de paroxism declamativ.

Sentimental pînă la pragul duioșiei culminînd în lacrimi, Papuc locuiește azi la Baia Mare, însingurat ca un uliu uitat pe o creangă a sorții. Dacă nu l-aș fi întîlnit, duplicitatea șireată pe care o învățasem de la alții poate nu m-ar fi părăsit nici azi. Ca să împrumut limba unsuroasă a lui Ion Ghica, după a cărei savoare ardeleanul se topește de plăcere, Ion Papuc nu a avut niciodată „mansup“ (funcție înaltă), dar a avut mereu „ipolips“ (vază aparte, nu de dregător, ci de buclucaș proscris). De aici și afirmația mea de la început: chiar dacă soarta nu l-a cocoloșit, destinul l-a privilegiat sub forma unei deșteptăciuni curajoase pe care i-am admirat-o mereu. Fără mansup, dar cu ipolips, Ion Papuc este o nucă tare pe care cleștele oprobriului public nu a putut s-o spargă.