Locuri bucureștene

Este evident, deși n-o spune explicit, că recent apărutul Dicționar de locuri literare bucureștene are în spate nu numai un bogat bagaj bibliografic, ci și un eșafodaj teoretic și o sumă de lecturi anterioare asupra subiectului, care nu avea cum fi evidențiat în textul cărții : trimițând într-un fel la mai vechea Lieux de Mémoire, a lui Pierre Nora, sau la eseurile lui Paul Ricoeur despre reprezentarea în istorie, dicționarul beneficiază de mult mai bogatele lecturi și de meditațiile celor două autoare care sunt nume cunoscute în publicistica noastră literară și în special în aceea orientată spre cunoașterea spațiilor generatoare de literatură: Corina Ciocârlie (a semnat și Corina Mersch: Laissez-passer. Topographie littéraire d’une Europe des frontières, 2004 etc.) și Andreea Răsuceanu, autoarea romanului O formă de viață necunoscută (2018) și a cercetărilor consacrate Bucureștiului literar (2016). Delectabil și bogat în informație, dicționarul va atrage spre lectură în general și spre lectura literaturii române mai ales prin câștigarea unui public cultivat, dar nu neapărat cititor curent de beletristică tocmai prin sugestia că literatura nu este numai spațiul ficțiunii și al experimentului, ci și al memoriei și deci al cunoașterii. Calea aleasă pentru a ajunge la aceste spații regeneratoare ale memoriei și, prin acest drum ocolit, dar prietenos, ale recunoașterii și deci ale identității. Și cum una dintre cele mai puternice recuperări ale discursului public din ultimele decenii – pe plan individual și pe plan general – este aceea a cunoașterii de sine, a propriei identități, cartea vine în întâmpinarea unor tendințe mai largi în lumea contemporană.

Din această perspectivă și pentru a așeza lucrurile într-o ordine mai generală, aș fi văzut dicționarul incluzând și un articol despre orașul București, în întregul său, evident din aceeași perspectivă literară: de pildă, felul în care i se înfățișează Bucureștii văzuți de departe ardeleanului Timotei Cipariu, care vine în 1836 să viziteze și să cunoască „Mecca” românismului cum o va numi alt scriitor. Spre seara zilei de 5/7 august, el se apropie de București și în fața ochilor i se prezintă panorama orașului, „vederea de departe întinde omului un tablou așa de pitoresc cât, de ar răspunde și lăuntrul vederii de afară, cetatea aceasta între cele mai frumoase ale Europei ar trebui să se numere. Întinsul ei ochiul nu poate să-l măsure; încât însă se poate socoti, pot să zic că este cât de la Sibiu până la Cristian”. Detaliile pe care le oferă par să confirme această impresie pe care astăzi n-o mai putem verifica, într-atât au modificat perspectiva schimbările pe care modernitatea le-a adus în economía locurilor. După ce intră în oraș, pe lângă ruinele curții Văcărescului, călătorul pătrundea pe „drumul de piatră ce duce la Podul Mogoșoaiei, printre trei rânduri de tei de amândouă părțile” care, când vor crește, „va să înfățișeze cea mai frumoasă primblare, și până atuncea atât de cercată în toate zilele de noblețea Bucureștilor…”. Nu numai intrarea în oraș întâmpina pe călător cu o profuziune de verdeață, dar orașul însuși, mai ales mahalalele sale, erau adevărate grădini și Macedonski era în dreptul său să-l boteze în 1913 Bucureștii lalelelor și ai trandafirilor, oraș al bucuriei.

Acest oraș avea într-adevăr tradiția petrecerilor la iarbă verde dintre care Antemireanu reînvie pe cele populare din Dealul Spirii, nici el menționat în Dicționar, nici cu relatările despre ciocnirea cu turcii de la 1848, nici cu serbările populare: dacă protipendada avea distracțiile ei, și poporul le avea pe ale lui și le practica la sărbătorile care nu erau puține. De Paști, de pildă, ieșeau la iarbă verde și pe Dealul Spirei, iar „maidanul gemea de lumea înghesuită împrejurul celor patru dulapuri mari în care se învârteau flăcăii, fetele mari și copiii. De jur împrejurul acestor dulapuri, pe pământul plin de coji de ouă roșii, stăteau turcește oameni și femei în vârstă, așezați pe câte o velință vărgată și priveau cu ochi înecați de mulțumire la tinerele lor odrasle… Împrejurul lor mișuna mulțimea celor care nu-și găsiseră sau nu aveau de gând să-și găsească un locșor de stat jos…”. Dar petrecerea nu era petrecere fără muzica potrivită: „Românul, pe atunci ca și acum, nu făcea nici un chef fără lăutari și de lăutari n-aveai unde să te miști în ziua aceea, pe maidanul din Dealul Spirei. Ici, după gustul unui tânăr hamorarisit, un lăutar din Scaune cânta: Arză-ți rochița pe tine/ Cum arde inima-n mine!, dincolo un altul zicea pe același gust: Cine în amor nu crede/ N-ar mai călca iarbă verde” etc. Fumusețea bucolică a locului este evocată însă de Macedonski într-o schiță târzie, unde plasează locuința potrivită pentru o asemenea așezare, „o casă cu înfățișarea jumătate de țară, jumătate de oraș” care „odihnește de zgomotul orașului, de amărăciunile vieței” (Pe Dealul Spirei).

Locul, apropiat de palatul Cotrocenilor, este pomenit în aceeași notă admirativă și de Iosif Vulcan care trece munții cu treburi venind în București și descoperă specificul orașului întâlnindu-se cu un prieten care îi spune: „Noi… petrecem seara în grădine. Ceea ce orașele din Occident nu prea au, București posedă în abundanță” și se duc la vestita grădină Rașca, „grădină iluminată pompos. Lumina lampelor, formând un tricolor națiunal, strălucea în- tr-o splendoare feerică”. Bineînțeles, sentimentul național sporește în ochii ardeleanului strălucirea orașului: „București! Ce farmec divin îmi inundă inima când rostesc acest cuvânt… Tu nu posezi grandețea orașelor de la apus și totuși în ochii mei apari mai admirabil… Pentru ce? De ce pieptul meu se agită de simțăminte dumnezeiești la amintirea ta?” și inima lui răspunde „Pentru că ești capitala românilor !” Capitală a tuturor românilor încă dinainte de a fi cu adevărat, Bucureștii sunt un oraș bogat și are mai multe artere importante, bine întreținute, care duc spre locurile de petrecere sau spre ieșirile din târg: una din cele mai importante este Podul Mogoșoaiei – neamintit în dicționar deși există cartea lui Gh. Crutzescu Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, reeditată în 2014 – pe care o reînvie Al.Antemireanu în unicul său roman, postum, dar scris în jur de 1900, Din vremea lui căpitan Costache: „Pe podul Mogoșoaiei trecea lumea cea mai bună și în special boierimea care se ducea să petreacă pe câmpiile de la Herăstrău sau de la Băneasa. Pe acest pod se putea vedea îndeosebi puterea covârșitoare a spiritului occidental…”. Spiritul occidental de care vorbește Ante mi r eanu se manifesta mai ales în domeniul mon den, stimulat de femei: „Haina nemțească la bărbați și moda fran țuzească la femei era ele men tul prin excelență dominator la epoca în care se petrec eve nimentele la care vom face să ia parte pe cititorul nostru ca privitor. Marșandele de modă își făcuseră apariția” și infor ­ma ția romancierului nu ocolește literatura, din care ia elemente de detaliu, căci la aceste marșande „alergau bucureștencele noastre să-și cumpere pălării cu blon duri și anvelur: cu penele raiului și cu dantele de Liège”, cum zice Comodia vremii a lui Costache Facà, din 1844.

Oarecum surprinză ­toare este absența numelui modern al Po dului Mogoșoaiei, „Ca lea Victoriei”, care a dat și titlul și întrucâtva și subiectul romanului lui Cezar Petrescu. Sunt și alte texte care con ­semnează momente carac ­teristice Bucureștilor, in stan taneu cu o noapte plo ioasă la Ion Vinea (Noapte în București), fugăritul unui câine cu o tinichea legată de coadă pe lângă Piața Teatrului la Caragiale (Baioneta inteli ­gentă), sau alte locuri, în afară de cele menționate deja: Groapa lui Ouatu sau, mai simplu, cum s-a intitulat romanul lui Eugen Barbu, Groapa (1957). Un adaos mai neobișnuit la această scurtă bibliografie ar putea fi capitolul cu bucureștenii făcuți, iar nu născuți, pe care Capitala îi fasonează după trebuințele și criteriile ei: așa ar putea fi micul roman Oameni din lună al lui Sadoveanu, unde orașul atrage și absoarbe provincialii veniți cu treburi în Capitală, dar care n-o mai părăsesc pentru că aici găsesc aspectele unei modernități formate înainte de orice pe temeiul legilor firii: Capitala se opune provinciei provinciale, văzută ca variantă a meschinăriei și spiritului tranzacțional, căci tânărul Bălteanu refuză să-și asculte tatăl de la Iași care-l îndemna să-și spolieze unchiul, aflat cu un picior în groapă. El se închide în casă cu manifestările unui fiu al acestuia, nu al familiei reale, și realizează simbolic unificarea genelor moldovenești cu care venise, cu cele ardelenești ale unchiului, într-un bucureștenism care înseamnă unitatea națională întemeiată pe lege. Oricât de schematică, această lectură trimite în orice caz spre semnificațiile momentului și felului în care a fost scrisă cartea: în „Viața Românească“, în 1923, într-o manieră cu totul neobișnuită lui Sadoveanu și sub un pseudonim nepătruns până spre terminarea episoadelor. Cel care l-a pătruns până la urmă a fost, desigur, Ibrăileanu.

Sigur că un dicționar cu scopul și cu limitele pe care și le-au propus autoarele nu putea implica reveriile pe care el le poate trezi oricăruia dintre cititori. Dar faptul că le trezește este o dovadă că sâmburele lor era deja pus sub brazdă și că cititorul are un temei sigur pentru a-și revizui lecturile, interpretările, preferințele. În definitiv, dincolo de achiziția unor informații necesare, rolul oricărei lecturi este de a provoca mereu alte lecturi.