Vreau să spun încă de la început că nu am nicio intenție polemică în ceea ce-l privește pe filosoful, eseistul, editorul prestigios care se numește Gabriel Liiceanu. L-am citit, cu atenție, am scris o prezentare elogioasă a cărții sale mai vechi, Ușa interzisă, prezentare apărută în revista „Steaua“. L-am întâlnit de două ori în patruzeci de ani, prima dată la o „supă de ceapă”, în casa unei poete, unde dialogul lui cu Nicolae Breban a fost un fascinant spectacol de idei, care ne-a lăsat pe mine, cel puțin, și, poate, pe Nicolae Prelipceanu, uimiți. A doua oară, am schimbat cu directorul Editurii Humanitas câteva cuvinte, după înmormântarea Doinei Cornea.Nu știa cu cine discută, era obosit după călătoria pe care o făcuse cu primul avionul de dimineață, cred, de la București la Cluj. Am încercat să-l ajut, un ins din mulțime, să dea de telefonul unui prieten comun clujean, o relație de politețe între doi oameni civilizați. Precizez că admir capacitatea intelectuală a lui Gabriel Liiceanu, așa cum îl admir și pe prietenul lui, Andrei Pleșu, cunoscut prin Victor Ivanovici, în 1972. Cartea lui Andrei Pleșu, Minima moralia (și despre ea scrisesem în „Steaua“, laudativ) mă rugase să i-o procur regretata profesoară Rosa del Conte. I-am expediat volumul, i-am expediat, mai apoi sau înainte?, și Jurnalul de la Păltiniș la Roma, pe Via dei Liburni. M-au bucurat cele câteva fraze de mulțumire pe care mi le adresa profesoara lui Marian Papahagi, într-o telegramă. Mici bucurii dinainte de 1989. Al treilea intelectual de mare valoare și prieten al celor doi, formând împreună cu ei un triumvirat, este Horia-Roman Patapievici. Cartea sa despre Paradis am comentat-o în România literară și în „Ramuri“, admirativ, dar formulând și unele „nedumeriri”, ca în cazul pasajelor de mai jos despre cartea domnului Gabriel Liiceanu. Am avut și o discuție directă cu Horia-Roman Patapievici, datorită amabilității lui Mircea Mihăieș, prin care discuție am pus punct unor neînțelegeri. Se întâmplase că-i reproșasem, pedant, unele ambiguități topografice la notele din masivul volum de poezii al lui Ezra Pound. Am trecut amândoi peste acest lucru. Discuția cu el devenise atât de interesantă, încât m-am despărțit greu spre exasperarea prietenilor, de filosoful al cărui părinte (am aflat atunci, întrebându-l) se născuse într-un sat vecin cu cel al tatălui meu, în Bucovina antebelică. De ce am amintit toate aceste detalii fastidioase? Pentru a preciza că admirația mea nu exclude dialo gul cu ideile și cărțile lor unanim apreciate, articula rea de bună-credință a unor întrebări.
Am citit cu nedumerire, mărturisesc, prima frază „tare” a lui Gabriel Liiceanu din recentul lui volum, Isus al meu, Editura Humanitas, o meditație „în amurgul vieții”, cum ni se destăinuie autorul, asupra persoanei lui Isus Cristos. Fraza contrage esența întregului demers al filosofului „Dumnezeu e un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus”. Pentru mine, fraza este echivalentă cu fraza lui Marx „Religia este opiul poporului”… Știu că și alții au rostit înaintea lui Marx această aserțiune, dar cu alt sens, ori unii au reluat-o cu acest înțeles arhicunoscut. Nu este nimic de comentat aici. Este evidentă o poziție tranșant-rațională, care se opune celei religioase, de credință. Autorul ne previne că își va analiza cu deplină libertate relația sa cu Isus, de fapt cu creștinismul, unul fără altul nu se pot logic concepe. Isus a întemeiat Biserica, instituție divino-umană, deci nu putem face abstracție de divinitatea Bisericii lui Cristos, pe care El o vrea „fără zbârcitură și fără pată” (Efeseni, 5, 27), chiar dacă oamenii care o compun, clerul și poporul (dimensiunea umană) au păcate, slăbiciuni, inconsecvențe, ipocrizii.
Aserțiunea apodictică a lui Gabriel Liiceanu se opune dogmei creștine acceptate acum aproape două milenii, 325, la Conciliul de la Niceea, o învățătură însușită nu doar de Bisericile istorice, ortodoxă, catolică, luterană, anglicană, dar și de o mare parte a intectualilor europeni, sau de formație europeană. Concluziile amintitului conciliu ecumenic ne spun că Isus este a doua persoană a Sfintei Treimi. Isus este de o ființă cu Tatăl, dar are o natură diferită, divină și umană. Cum să fie atunci Dumnezeu, Tatăl, Creatorul un „ornament”? „Eu și Tatăl una suntem”, ne spune Isus. Coborându-l pe Tatăl îl cobori și pe Fiul. Crezul de la Niceea, din 325, unde se formulează clar dogma Sfintei Treimi (Sfântul Spirit fiind a Treia Persoană a Divinității) îl recită întreaga creștinătate. Avem în paginile filosofului român un adept al lui Marcion, cel care postula că ar exista doi Dumnezei („pe mine mă atrage mai mult marcionitismul decât Simbolul de la Niceea”), un arianism resuscitat, un nestorianism reactivat. De altfel, Gabriel Liiceanu se definește drept „liber-cugetător” în convorbirea cu PS Mihai Frățilă, care-l sfătuiește „să nu se grăbească” în ceea ce privește viitoarea, acum prezenta, carte. Ce să credem decât că, aflat pe poziții teologice pe care Biserica Una le-a condamnat definitiv, Gabriel Liiceanu a inventat o doctrină cu multe note eretice, o credință pentru uz propriu? Potrivit autorului, care vede lucrurile din „perspectiva rațiunii”, istoria Bisericii „este o istorie a arbitrariului, de vreme ce discuțiile s-au purtat pe terenul inconcludentului absolut” (pag. 41). O anumită consecvență în negarea inverificabi lului, a indeterminatului, a inexplicabilului, a miraculosului creștin, și, dimpotrivă, în exaltarea rațiunii, nu i-o pot nega autorului. Dar cum să minimalizezi Conciliul de la Niceea, în fond o piatră de temelie la gândirea paradoxală europeană? Chiar dacă au existat și rațiuni politice, Conciliul amintit ca și cel de la Calcedon, din 451, au unit creștinătatea, au favorizat civilizația. Lucru pe care Gabriel Liiceanu nu-l neagă, dar absolutizează „conținutul etic” al creștinismului, fiind pentru o îndepărtare a „mitului, pentru o „secularizare a mitului” (pag.220). Nu doar teologii, dar și filosofii, printre care și Constantin Noica (De dignitate Europae), dacă îmi amintesc bine, au considerat Conciliul hotărâtor și identitar pentru modul de a gândire al lumii din care facem parte. A nesocoti Tradiția și Magisteriul Bisericii, Filocalia, a-i ironiza pe Părinții capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare („cum se mai căzneau bieții episcopi capadocieni să brodeze cu limbajul filosofiei eline pe canavaua Evanghelilor”) este, după mine, un pas temerar, pe care filosoful îl face. Să ștergi prin câteva fraze voltairiene secole de meditație creștină cere o mare încredere în puterile proprii. De data aceasta nu știu dacă nu cumva orgoliul a depășit talentul de a manevra idei.
Nu are rost să mai amănunțesc toate nedume ririle mele, le-am selectat pe câteva. Nu pot admira postura de „avo cat al diavolului” pe care și-o alege Gabriel Liiceanu, opusă răbdării hermeneutice și comprehensiunii vaste a lui Andrei Pleșu, într-o carte cu același subiect creștin. Oricum, inversarea unei cunoscute sentințe medievale, „Philosophia ancilla theologiae”, nu mi se pare salutară. Mai bine să rămână distincte cele două domenii și să le considerăm pe amândouă demne de același respect. Niciuna nu se cade să devină ancilla celeilalte, mai ales că separarea dintre Stat și Biserică a fost demult promulgată. Este poate totuși cazul unei nuanțări, cred: Isus le spune discipolilor săi că „a venit să slujească”, așadar religia creștină este religia slujirii aproapelui, ancilla nobilă prin proprie voință, filo sofia pe care o respectăm cu toții are deseori statut de domina, poate chiar orgoliul puterii, sanctificând rațiunea umană. Nu cred că ar fi potrivit să le opu nem, umilința lui Isus, omul, este semnul divinității Lui.
P.S. Obiceiul de a scrie cu literă mare pronumele lui Isus poate însemna, după mine, și respect real, nu neapărat un prost-gust desăvârșit, cum susține filosoful. De la Râsul patriarhilor al lui Teodor Ba conschi, sau cărțile de spiritualitate răsăriteană ale lui Tomas Spidlik („A glumi este important și util pentru experiența creștină autentică”) și fraza lui Gabriel Liiceanu „Recitesc capitolul. Constat că l-am salvat pe Fiu, sacrificându-l pe Tată. Sper că Dumnezu nu s-a supărat” diferența este între umor creștin și jovialitate laică.