A apărut la sfîrșitul anului trecut, la Editura Trei, și a trecut practic neobservată la noi o carte pe care o calific fără ezitare drept excelentă, pe măsura faimei autorului.
Pierre Lemaitre este laureat al Premiului Goncourt pe anul pe anul 2013, dar și al Premiului César pentru scenariu, împreună cu Albert Dupontel, pentru ecranizarea din 2017 a romanului La revedere acolo sus (Albin Michel, la noi Ed. Trei). Tot Dupontel, care a jucat și unul dintre rolurile principale, a ridicat trofeul pentru regie (filmul a primit în total cinci distincții César din 12 nominalizări). Culorile incendiului este o „continuare“ a romanului premiat în 2013, a apărut tot la Albin Michel, în 1918, a fost prefăcut și în bandă desenată pentru adulți. În Franța, Culorile incendiului a fost calificat drept o carte mai profundă, mai emoţionantă şi mai plină de revoltă decât „La revedere acolo sus“. La noi nu a atras nicio recenzie (!), doar mențiuni în treacăt pe bloguri, o opinie considerîndu-l foarte bun, alta o „continuare nereușită“ a primului roman, parte al unei anunțate trilogii. Ultima judecată este una dintre acelea perplexante, cum se întîlnesc adesea pe blogurile unor comentatori literari amatori, care citesc mult și numai cărți recente, lipsiți viziune critică și fără cultură.
Dar aceia măcar citesc! Mi se pare destul de tristă ignorarea în România a unor opere care lasă urme puternice în conștiința cititorilor lumii. Se face caz de volume autohtone, ceea ce nu e rău pînă la un punct, dar autocontemplarea satisfăcută, cu ignorarea realității, nu ne va scoate în lume. Aș afirma că, de am avea în țară, măcar zece autori, să nu zic „fie și cinci“, capabili să scrie romane ca La revedere acolo sus sau Culorile incendiului, s-ar auzi de noi și nu doar în Europa. E și motivul pentru care, deși nu scriu des cronici la cărți străine, țin să repar un fenomen de ignorare nepotrivită (să fie fudulia de vină?) a unei apariții semnificative.
Să remarcăm, așa cum se cuvine, traducerea foarte îngrijită a lui Paul Slayer Grigoriu care conservă savoarea stilului original, unul picant fără exces. În lucrarea traducătorului se vede mîna unui scriitor cultivat, precum și este.
Revenind la acțiunea romanului, ea se petrece între 1927 și 1936 la Paris. Dintre personajele volumului anterior, care e situat în timp imediat după Marele Război, rămîne practic unul singur, cu rol destul de șters în acela, dar care devine acum centrul și cheia desfășurării. Cele două volume sînt în fapt independente. Legătura lor vagă este destinul familiei Péricourt. Ștearsa Madelaine, fiica bancherului Péricourt, care a răposat între volume, și sora protagonistului din primul roman, mutilat în război și apoi sinucigaș, este eroina surprinzătoare a Culorilor incendiului. Moștenitoarea unei mari averi, femeie rămasă singură, dar și mamă a unui copil paralizat în urma unei tentative de sinucidere multă vreme inexplicabilă, ea este o victimă de profesie. „Accidentul“ fiului său, Paul, o zdruncină și devine ușor ținta unor indivizi de mare cinism și rapacitate. Madelaine, lovită din toate părțile și aproape falită, se va ridica și… nu voi dezvălui ce va face, pentru a nu strica plăcerea cititorului.
Multe și felurite fire narative se împletesc cu cel principal pe care l-am schițat mai sus. Pierre Lemaitre alege o formulă cît se poate de balzaciană (vopsită cu puțin Dumas), asumîndu-și voit, aproape parodic, omnisciența de autor și nu clipitul complice către cititor, ci lovirea lui de-a dreptul cu cotul, în formule precum: „Cititorii, care o cunosc acum pe Madelaine, știu că…“ Forța principală a autorului este reconstituirea în detalii pictate cu extremă rigoare a epocii: lumea finanțelor, a presei, viața domestică din familiile mari, mici, mari dar scăpătate, ambițiile și aspirațiile unor personaje ale epocii sînt excepțional redate. Nu știm dacă erau chiar așa, dar arta prozatorului ne determină să credem fiecare amănunt. Din acest punct de vedere, Culorile incendiului este un roman istoric, unul de „mică“ (dar semnificativă) istorie.
Personajele, multe pline de morgă și grijulii cu aparențele, sînt în esență oribile, tarate, găunoase, capabile de orice ticăloșie. Madelaine, chiar cînd cititorul „ține cu ea“, nu face totuși excepție. Practic, un singur personaj, cel mai caraghios, se sustrage regulii: bona poloneză a lui Paul, care nu va învăța toată viața o boabă franțuzește, e singurul suflet bun al lumii descrise în roman. Ea, analfabeta cu inimă de aur, va deveni mama unui laureat Nobel.
O echipă uriașă de documentare stă în spatele realizării memorabile a lui Pierre Lemaitre.
La final, autorul mulțumește pe trei pagini „asistenților“ săi. Ne și imaginăm cîteva birouri cu funcționari excelenți care pot furniza maestrului orice informație dorește despre Franța deceniului al treilea din secolul XX. Scriitorul francez, bogat în inspirație și îndrăzneală, mai de curînd și în euro, a știut să dea „lovituri“ similare cu ale personajelor sale dar mai ales, pentru cei care au ambiții literare, a arătat „cum se face“ un succes meritat de critică și de public, a dat rețeta excelenței. Fericiți cei care pot s-o învețe.
