Despre Dumnezeu, fără Dumnezeu

Celui invocat în titlu îi sunt uzurpate atributele esențiale – măreția fără seamăn și prestigiul copleșitor. El nu este nici atotputernic și nici nemuritor, nu este Cauza Supremă, ci mai degrabă un personaj de psihodramă, un produs rezidual al angoasei. Reza Aslan ne propune un exercițiu pur reflexiv, ceea ce duce la punerea în paranteză totală a dimensiunii credinței, precum și a celui ce-i dă temeiul. Cartea explică, oferă înțelegere strict rațională, scoțând din ascuns și castrând, prin supunere la inferență logică, orice imbold mistic. Prin inversarea raportului fundamental – Omul l-a creat pe Dumnezeu, nu Dumnezeu a creat Omul – se pune pe tapet, explicit și metodic, o problemă de antropologie culturală: „Cartea se vrea“, spune în Introducere autorul, „cel puțin un memento că, și dacă credem într-un singur Dumnezeu, și dacă credem în mai mulți sau în nici unul, noi suntem cei care l-am plăsmuit pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră – nu invers“ (p. 15). Aceasta este premisa mărturisită de un reputat intelectual american, profesor, de obârșie iraniană, islamist moderat până în adolescență, iar mai apoi convertit la un creștinismul „zelos“, preluat din anturajul prietenilor. Pe Dumnezeu îl mai putem regăsi, eventual, pulverizat în particulele unui univers panteist, de factură voltairiană, dacă nu de-a dreptul abandonat într-un concept vetust, stingher din perspectiva spiritului lumii moderne.

În prima parte a opului se caută cu insistență, prin apel la notorietatea unor spirite tutelare, răspunsul la o întrebare: cum a apărut religia? Sunt inventariate mai multe ipoteze de lucru. Potrivit lui Darwin, Homo religiosus este produsul unei evoluții bazate pe un principiu al randamentului, respectiv pe avantajul adus de fenomenul istoric al adaptării. Ulterior, sunt invocați și alți gânditori puși pe rezolvat o problemă ce seamănă, oarecum, cu provocarea de tipul cvadraturii cercului: Edward Burnett Tylor, Max Müller, Robert Marett, fiecare încercând să explice cum a fost posibilă născocirea trans cen dentului. Firește, nu sunt omiși Émile Durkheim, pentru care religia este văzută în proiecție sociologică, drept „un fapt eminamente social“, Sigmund Freud (prin religie omul nu face decât să-și îmblânzească parametrii existenței, făcând-o suportabilă), David Hume (relația credință-frică, copios exploatată până la zi), René Girard (o tentativă de a inhiba violența naturală prin sacrificiul ritualic). Sunt propuse și nume compromise astăzi prin uzaj ideologic (Karl Marx sau Ludwig Feuerbach), pentru ca panoplia teoreticienilor pledanți să fie completată până la zi, fără însă a obține un răspuns infailibil la o chestiune pe care oamenii de știință (antropologi, în primul rând) tind să o elucideze într-o stilistică post-modernă, distanțată de darwinism: „Religia este produsul secundar și accidental al unei adaptări evoluționiste preexistente“ (p. 52). Ipoteza ce pare a fi îm păr tășită și de autor pornește de la teoria care explică religia ca fenomen neurologic („imboldul religios este în ultimă instanță o funcție a reacțiilor electrochimice complexe din creier“), iar distincția trup-suflet, esențială în economia conturării unui zeu, permite animismului să pună la treabă imaginarul, să crediteze fantasmele drept mesaje dintr-o lume în care sufletul (psyche) se bucură de o anume autonomie și de privilegiul de-a refuza, în numele unor nevoi subtile, sau măcar de a îndulci impactul copleșitor al realității. Sufletul omului a fost și este, așadar, matricea intimă în care religia a încolțit pentru ca mai apoi să devină o pădure luxuriantă, cu zei diverși, cu demoni, cu spirite de toate condițiile, cu luminișuri splendide, dar și cu văgăuni terifiante.

În subsidiar, o altă miză a cărții este aceea de a înfățișa drumul de la politeism/ henoteism la monolatrie/ monoteism, prin apelul la fenomenele politice și istorice specifice unor comunități umane, acestea fiind responsabile de întreaga evoluție a credințelor, cu toate momentele de violență extremă sau de iubire și venerație (binomul venerație-violență conotează pregnant drumul prin veacuri al civilizațiilor pământene, cu atât mai vârtos cu cât acestea erau „conectate“, printr-un releu sufletesc, la un transcendent autoritar și, de la un anume stadiu, exclusivist. Rangurile cerești propun un design copiat din lumea reală, oferind protecție, dar proferând și amenințări cu pedepse cumplite. Între cele două sfere ale realității umane (corporală și sufletească) se iscă un conflict de uzură, „război rece“, cu momente de acalmie, dar și cu episoade marcate de apostazii și recentrări ale opțiunilor (prozeliți înfierbântați), generând ceremonii în transă și masacre. Turbulențele cu pricina au fost și mai sunt și astăzi mediul în care credințele, asemenea unor plăci tectonice aflate într-o continuă căutare a formei stabile, se ciocnesc, dogmele discreditând dialogul și propunând fanatismul. În partea a III-a a cărții (Ce este Dumnezeu?), titlurile capitolelor sunt cât se poate de sugestive: Dumnezeu este unul; Dumnezeu este trei; Dumnezeu este totul.

Ideea unui anume teleologism pândește din umbră, de la animism sau Olimpul elen, la creștinism sau islamism insinuându-se ceva anume, cu rol de placă turnantă. Este vorba de iudaism, din care mai apoi a evoluat creștinismul și întreaga ramură a religiilor monoteiste. Autorul constată un început specific, mai precis faptul că originile iudaismului ascund o imensă traumă (războiul cu babilonienii și finalul ce a provocat exilul de aproape două mii de ani, amplificat mai apoi de cucerirea romană). Observația făcută imediat este esențială pentru a înțelege un anume resentiment funciar al creștinismului – iudaismul nu s-a născut „din legământul cu Avraam, nici din fuga din Egipt, ci din cenușa mocnită a unui templu ruinat și din refuzul unui popor înfrânt de a accepta posibilitatea unui zeu înfrânt“ (p. 144). Iahve și Vechiul Legământ au instalat o mentalitate hrănită de suferință, frustrare și de speranță, pentru ca mai apoi Hristos, prin Noul Legământ, cel al iubirii, să nu izbutească, totuși, să stingă „cenușa mocnită“, ci chiar să legitimeze, prin vicarii săi lumești, vâlvătăi și pârjoluri, în siajul unor uri cu metabolism de Pasăre Phoenix.

Emil Cioran spunea într-unul din Caietele sale, cu trimitere (și) la prietenul din tinerețe, Mircea Eliade, că diferența dintre un credincios și un teoretician al religiilor este precum aceea dintre un nebun și un psihiatru. Reza Aslan refuză din start orice seducție capabilă să-l deturneze în spații impure rațional, pân dite de obscurități și fantasme. Singurul lui scop este acela de-a convinge cititorul cu privire la eroarea de fundamente. Creatorul este căutat acolo unde nu se găsește, Facerea neavând nimic în comun cu pumnul de țărână și cu duhul de viață, ci mai degrabă cu un accident, cu o disonanță intervenită undeva pe relația Spirit-Suflet, cel din urmă ficționând halucina toriu.

Numinosul propus de Rudolf Otto (Sacrul), ceea ce este mai presus de orice rațiune, nu operează în cazul de față. Nimic înfricoșător sau misterios și nimic maiestos sau fascinant nu definește Absolutul impenetrabil, care nu poate fi abordat sau cunoscut altfel decât prin indicii și semne. Nu există Cel cu totul altul decât ca plăsmuire, ca proiecție psihică a ființei supusă amăgirilor și erorii. Creatura a preluat comanda și se pretinde a fi adevăratul Creator. O liniaritate analitică, începând cu primele forme de con cep tualizare a supra naturalului și de ritualizare a trăirilor trans-cotidiene este desenată de către Reza Aslan, de la prima la ultima pagină. Iraționalul este supus unui discredit total, gândirea reflexivă având pretenția de a lumina nepătrunsul și de a delegitima sacrul. Ultimul îndemn este cât se poate de limpede: „Credeți în Dumnezeu sau nu. Definiți-l pe Dumnezeu cum doriți și urmați exemplul strămoșilor noștri mitologici Adam și Eva, și mușcați din fructul oprit. Nu trebuie să vă temeți de Dumnezeu. Sunteți Dumnezeu“ (p. 189). Dezinhibați, eliberați de orice constrângeri, emancipați sub scutul unui spirit critic, suficient sieși, iată-ne, în sfârșit, în fericita ipostază de-a tăifăsui cu El, de la egal la egal, fără riscul unor insolențe duhnind a blasfemie. Eu și Dumnezeul meu ne aflăm de-acum, iată, într-o relație deschisă, pro-activă!

Avem de-a face cu o carte despre un Dumnezeu fake. Un miraj multimilenar este denunțat, în numele unei umanități chemate să-și asume, cu luciditate, singularitatea. Mai bine de o treime din economia volumului este destinată notelor (extinse, minuțioase și exacte), dar și bibliografiei. Execuția lui Dumnezeu, în variantă tradițională, canonică, are loc după un proces corect politic, pe bază de probe, după un rechizitoriu opulent. Apărarea nu are nicio armă de contraatac. Eventul, o hilară reacție bigotă – semnul crucii!